Literadura nr. 38 (9)

Cartea din bibliotecă

Tudor CICU

Din Buzăul de altădată/ ed. Editgraph, 2025 – de Florentin Popescu

„Cultura (spunea autorul într-un interviu) mai reușește să trăiască azi doar prin inițiativele și eforturile unor inimoși”. Dar o carte de memorii și istorie literară, a unui oraș din care au pornit în lume oameni de seamă, mulți dintre ei înscriși în paginile unui dicționar al personalităților orașului, reprezintă o întoarcere în timpurile pe care le-a trăit în copilărie, la Lera Chiojdului, și în orașul Buzău, scriitorul Florentin Popescu.
Copilul Florentin ia cunoștință cu orașul pe la cinci-șase ani, când părinții fac o vizită de familie unei rude care locuia undeva pe lângă Liceul B.P. Hașdeu. Iar la școala pedagogică Spiru Haret ajunge prin clasa a V-a, între anii 1956-1959 și la Liceul Hașdeu revine în 1961, după un an de stat acasă, nepromovând mai departe la pedagogică.
O galerie a minunaților dascăli, de pe vremea școlii, autorul o face în șapte capitole din carte, evocând cu prețuire și respectul cuvenit lor un amplu demers jurnalistic poematic, despre visuri, proiecte și lumea aceea de demult, parcă tot mai entropică. Scrierea unei cărți de memorialistică, în care să fie atras și cititorul, e o știință a sufletului, o fugă printre amintiri dintr-un prezent cu noi percepții și realități, într-un trecut parcă mitizat. Astfel luăm cunoștință cu Crângul aproape sălbatic, cu șirul de trăsuri aliniate în spatele gării, în așteptarea pasagerilor, târgul mirific al Drăgăicii în mijlocul căruia se „învârteau lanțurile” și se găsea cupola mare a circului, un fel de „zid al morții”. Nostalgii trecute pe care memoria le reține ca pe niște comori. Asemeni unui restaurator, autorul scoate la lumină frumusețea unor locuri din acest oraș, iar nouă ni se par că suntem pe urmele unor povești. Doar memoria este cea care rămâne din trecut, aparține acum prezentului și devine literatură. Savurăm paginile în care autorul ne vorbește despre începuturile literare: prima revistă școlară „care nu putea fi decât dactilografiată în câteva exemplare”, primele apariții la Cenaclul literar Al. Sahia de la casa orășenească de cultură condus de Ghe. Ceaușu, și unde veneau nume „port-drapel” ca Ion Gheorghe, Ion Băieșu, A.I. Zăinescu etc. Mai târziu participă la întrunirile de la „Macul Roșu” (un fel de Capșa a orașului), unde veneau, alături de cei amintiți, și poeții Gheorghe Istrate, Ion Nicolescu, Nicolae Peneș, Dem. Iliescu, Nicolae Cabel, apoi scriitori ca Ion Gătej, Aurelian Mareș ș.a. Episoadele dedicate unor amintiri din îndepărtata copilărie sunt atrăgătoare ca niște poeme, parcă anume lansate pentru salvarea cărții prin imaginarul și balansul vizual cu care și-a hrănit, încă de pe atunci, vocația creației.
„Amintirile copilăriei rămân pentru un scriitor tezaurul cel mai de preț”- scrie el. Citindu-i memoriile avem sentimentul că lumea e un loc cât se poate de misterios și că orice se poate întâmpla. Sub acest aspect cartea se transformă într-un roman cu puternică încărcătură autobiografică, atractiv celor care îl citesc. „Cine știe, poate se va găsi cineva care să empatizeze și cu autorul rândurilor de față” – se întreabă la un moment dat. Cartea în care își pune sufletul în cuvinte pentru bucuria sufletului celui căruia i se adresează, nu-i decât înzidirea de cuvinte, un templu din care te poți desfășura cititorului tău ca în amintirile lui Creangă. În paginile cărții autorul își desăvârșește creația unde își poate exersa capacitatea de a discerne măreția acelor vremuri, când descoperea atâtea în lumea cărților împrumutate de la mica bibliotecă a Căminului Cultural din satul natal… și mai târziu la biblioteca Liceului, împletind posibilitatea de a desluși Frumosul, în trăiri cu ființele dragi din trecut, la masa de scris, mereu sub inspirație. Astfel, visul de odinioară pare mai adevărat decât realitatea, și cu certitudine această carte este trăirea unei ființe boeme. Lecturând cartea ai sentimentul că lumea prin care se mișcă, într-un labirint al memoriei, e un loc cât se poate de misterios, că nostalgia trecutului este mantaua memoriei noastre, atât cât reține ea dintre amintirile dozate pe un portativ al timpului, într-o confesiune care cuprinde atât miracolul cuvintelor, cât și al vieții.

Poliția politică, ed. Editgraph, 2025 – Ovidiu Cameliu Petrescu și Viorel Frîncu

Conexiunea spontană cu o altă persoană cu care scrii, adaugă condiment scrierii, deschide o cale spre noi interpretări pe care nici nu ai cum a le bănui dinainte. Pe parcursul lecturii observ cum textul acestei cărți tinde să se transforme într-un dialog care relevă afinități și pasiuni comune. Literatura este dezbatere. Dialogul este despre a vorbi, despre a fi prezent în opinia celuilalt, conectat la ideile și părerile lui. „Cititorii vor putea constata că, parcurgând această carte, vor înțelege mai profund ce înseamnă poliția politică și ce a însemnat Securitatea în România” – suntem avertizați încă din cap.1 al cărții. Cartea e un document istoric care are ca obiect să ne explice instituția „poliția secretă”, ca instrument al puterii politice și eliberarea ei de secrete: „Cu cât avem mai puțin secret, cu atât mai mult vom avea mai multă democrație adevărată”. Știm că într-o democrație normală toți sunt importanți, dar că noii stăpâni nu vor asta. Serviciile secrete aveau rolul de a arunca mănușa, dar scopul lor era cel de supraveghere și deseori se trecea la represalii. Se știe de când e lumea (ni se spune), că există conspirații, trădători și spioni. Rolul acestor servicii era să și transmită documente trucate despre activitatea candidaților (în cazul alegerilor). Ni se argumentează cu documente că și președinții SUA și F.B.I s-au jucat așa cu adversarii politici și cu cetățenii… și azi se mai „joacă” și alții. Azi în partide există calificare la locul de muncă, în timp ce serviciile își transmit profesionaliștii de la generațiile trecute la cea care preia frâiele. Poliția politică (totalitatea structurilor ce acționează pe teritoriul unui stat), are ca scop limitarea (uneori până la suprimare) a drepturilor și libertăților cetățenilor în vederea menținerii la putere a unui anumit grup politic, folosind ca metode: supravegherea, contracararea acțiunilor opozanților, până la reprimarea lor. Niciun serviciu de informații din lume nu lucrează pentru popor, iar persoanele care conduc serviciile sunt loiale doar grupului, pentru a menține un regim politic autoritar. Interceptările serviciilor (ni se spune) sunt atât împotriva inamicilor cât și a aliaților și a propriilor cetățeni. Fricile au menținut atâția ani regimurile autoritare și dominante, și când și când au fost readuse în societate, fiindcă au constituit arma care a și confirmat asta. Un întreg cap. 5 din carte face un istoric destul de lămuritor asupra implicării poliției politice și a serviciilor secrete în diverse state ale lumii: amintim doar obiectivele proiectului MKUltra, care punea mai presus siguranța statului de drepturile și libertățile cetățenilor. Reținem din analiza textului celor doi autori că rușii și americanii (fiecare în zonele lor de influență) au stabilit pentru alte popoare ce este bine și ce e rău. Un cap. interesant (nr 7) este dedicat poliției politice a României, în speță Securitatea. În special se axează pe perioada închisorilor și a canalului, unde elita intelectuală și politică a fost deportată și exterminată. Fosta D.G.S.P., ca parte componentă a M.I. îl avea atunci ca șef pe gen. Lt. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko, sau Pantiușa), care veghea ca linia Moscovei să fie aplicată fără echivocuri. În ultimele capitole autorii caută să ne explice odiseea luptei interne de adaptare a cetățenilor la mersul societății. Ni se arată cum cetățenii erau supuși permanent unei propagande agresive, cum o minciună repetată de un milion de ori devenea un adevăr. Rolul propagandei avea ca scop să transforme poporul în indivizi docili și atomizați pentru a se alinia în acceptarea socialismului, cu forța, ori deja resemnați. Cert e că nimeni în lume nu a folosit vreodată puterea obținută prin forță, sau mijloace criminale, în scopuri nobile. „Esența poliției secrete (ni se spune) este conspirarea”. Iar dacă cititorul nu va crede în teoria coincidenţelor prezentate, ca poliții politice, în diferite state de pe glob (bibliografia prezentată la final e un atu forte pentru Ovidiu Cameliu Petrescu, care pe vremea deputăției a avut acces la documente), atunci el va rămâne prizonier al unor „conspiraţii” literare vehiculate de naivi.

Daniel LUCA

Încă un duel poetic

Camelia Ardelean și David Valentin continuă duelul poetic început odată cu volumul Sonete fără perdea, de această dată sub forma rubaiatului: Rubaiate decoltate. Duel vesel, Editura Pim, Iași, 2025. Un reprezentant important în literatura universală al rubaiatului este Omar Khayam, amintit și în carte.
Umorul este la el acasă, înțepăturile poetice sunt pe cât de prietenești, pe atât de spumoase.
Ironia, autoironia, sarcasmul sunt prezente, iar termenii folosiți nu sunt obsceni, ci doar sugerează, prin aluzii fine, fără a provoca respingerea lor.
Nu este vorba aici de căutarea iubirii sufletești, ci a celei carnale. Primează instinctul, fără însă a fi refuzată nici posibilitatea… întregirii sferei.
Bunăoară, El se simte însetat, dar nu la propriu, ci la figurat, de trupul femeii și începe un adevărat ritual („Ard stele, cad planete surdomute, / Degeaba cântă cosmice lăute / Din fund de găuri negre, ca de smoală … / De tine simt cum setea mi se-ascute” – Sete). Ea nu suferă de sete, ci de … foame, cunoscând la rându-i fierbințeli trupești. Totuși, ea dorește fapte, nu vorbe („Credeam că-mi stâmpăr foamea cu sonete, / Dar meriți un morman de epitete, / Că-mi faci în rubaiat apologie, / În loc să mă poftești la un știulete! – Foame).
El recunoaște că Ea este o adevărată ispită și că vrea să o cunoască mai îndeaproape („Ești fără îndoială o ispită, / În mână simt cum pieptul îți palpită, / Ba chiar pisica udă din șalvari, / Ce-ar vrea cocean umplut cu dinamită” – Orientală), pe când ea îl avertizează să aibă grijă ce dorește, căci nu e chiar atât de cuminte precum pare („Știu că sunt sexy-n blugi, la patru ace, / Și m-ai palpa în zonele opace, / Ca să-mi verifici pulsul, dar de-acolo, / Când nu te-aștepți, un urs o să te-atace” – Pasărea Mihai Viteazu’).
El încearcă să o-mbuneze cu bani și miere („Cum vânătorii sunt tentați să spere / Trofeu complex, ursoaică și muiere, / Iar pușca e o sculă mincinoasă, / În gloanțe pun și Euroi, și miere” – Vânătoare de urși), dar Ea nu cade atât de ușor pradă tentațiilor, căci există mari șanse de … nereușită („Chema-te-aș, sincer, dar mi-ar fi rușine / Să văd cum vrăbioiul ți-ațipește” – „Vrabia mălai visează”), cu atât mai mult cu cât în dragoste e permis orice („Așa că-ți spun acum, c-o mină francă: / De vrei cu dinadins să-ți fiu bâtlancă, / Învață-te cu dragostea flambată, / De principesă-n vână de țărancă!” – Păsări să fie, baltă este).
Concluzia Lui este că indiferent de contrazicerile dintre ei, dorința și pasiunea rămân la fel de vii („De-aceea, pocăit, mă duc la hram / Și-l rog pe Domnul un harem să am / Și să iubesc pe ritm de rubaiate, / Cum o făcea frecvent Omar Khayam!” – Concluzie pripită), pe când Ea concluzionează că poate n-ar fi fost rău de ar fi cedat avansurilor, așa încât mai există șansa unui happy-end. Sau (de ce nu?) a unei continuări [„Te-am refuzat mereu, chiar voluntar / (Păreai cu deficit în inventar); / Acum regret avântu-mi condamnabil / Și-ți dau un «pat» în stilul lui Omar…” – Concluzie (ne)concludentă]…
Duelul satiric dintre Camelia Ardelean și David Valentin aduce culoare și voioșie în viața de zi cu zi, acoperită din ce în ce mai mult de nori întunecați.

Concizie și complexitate

Haikuul presupune îndeplinirea nu doar a rigorilor de formă (17 silabe, repartizate pe trei versuri: 5 silabe în primul vers, 7 silabe în al doilea și 5 silabe în al treilea), ci și de conținut (de pildă, dacă intervine umorul, satira avem senryu.
Camelia Monica Cornea, în Tronul, Frunza și Eu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2025), se achită cu brio de această sarcină dificilă și jonglează cu dexteritate cu cuvintele. Volumul este bilingv, român-englez, traducerea fiind asigurată de Crinela Sânziana Neșiu.
Autoarea se află la al cincilea volum de versuri, însă este pentru prima dată când „atacă” forma fixă.
Opul de față, ca structură, are zece capitole distincte, bine delimitate tematic: Tronul; Hrisoave ale lumii; Ospăț cu hieroglife și cavalerii umbrei; În umbra tronului; Armura simțurilor, Penițe, pergamente și pocale; Răni, blesteme și iertare; Sânge, meșteșuguri și fier; Zăvorul gândului și Reflecții medievale. Acesta se constituie într-o scurtă incursiune în istorie, un iz de vechime răzbătând vag dintre coperte. Dar o incursiune cât se poate de actuală, ceea ce e surprinzător, dar în mod plăcut.
Cavalerii, domnițele și regii depășesc, așadar, cu ușurință granițele temporale și spațiale, iar tronul poate fi ocupat de oricine, singura condiție fiind meritocrația. Dacă nu există un tron propriu-zis, atunci poate fi înlocuit numaidecât de o piatră ori un lemn („triunghi de cocori –/ lângă tronul de piatră/ covor de frunze”; „zidul cetății –/ pași rătăcind în noapte / după alt timp”; „o amintire –/ semnul nobil al cărții / firul de păr blond”).
Totodată, e reprezentată aici o călătorie între lumină și întuneric („cerul plumburiu –/ pe șevalet lumina/ tânără pare”), între cetate și natură („frunza plutind / pe apa sâmbetei –/ pasărea cântă”), între război și pace („vânt în cetate –/ armura ruginită/ scârțâie ușor”), între bucurie și suferință („umbra armurii –/ soldat antrenându-se/ cu pieptul gol”; „mura-n muzeu –/ flori legănate-n soare/ pace pe pământ”),între viață și moarte („lespedea rece –/ dinspre mare adie/ briza ușoară”), călătorie începută cu credința în suflet („somn neliniștit/ în casa încuiată – / martor Dumnezeu”; „Hristos pe cruce – / pe obrazul Mariei / picuri de jale”).
Concizia, precizia reprezintă caracteristici firești ale poeziei pe spațiu restrâns, iar Camelia Monica Cornea nu face excepție de la regulă, transmițând senzații, trăiri, emoții, imagini care ajung cu ușurință la cititori.

Distribuie: