Literadura nr. 38 (2)
Dan D. GÎRJOABĂ
I. În pragul tăcerii
E o liniște în văzduh ca o rugă de copil adormit.
Zăpada cade ca o lumină ce-și caută rădăcina.
În mine, gândurile se rotesc ca îngerii în jurul unei icoane nevăzute.
Și simt cum timpul nu mai curge, ci se închină.
În această clipă, Fiul se naște iar — nu în Betleem,
ci în umbra fiecărui suflet ce a uitat să creadă.
Pământul respiră în genunchi,
iar cerul își deschide coasta pentru a primi lumina.
Știu, Doamne, că Taina nu se poate înțelege,
ci doar trăi,
ca o rană dulce în inima care s-a lăsat răstignită de dor.
În pragul Crăciunului, tot ce e viu
devine rugăciune.
II. Despre gândul care se roagă
Gândul omului e o flacără prinsă între două suflări:
una de lut, alta de Duh.
În ajunul Nașterii, flacăra se face stea
și caută Pruncul din noi.
Uneori credința e doar un pas făcut pe zăpadă,
care nu lasă urmă — dar încălzește.
Mă gândesc la Magii care nu știau unde merg,
dar știau Către Cine.
Și-mi dau seama că tot ce e adevărat se naște în neștiință,
în acel loc dintre întuneric și har,
unde sufletul tace și învață să asculte.
Acolo, în adânc, Crăciunul nu e o sărbătoare,
ci o taină de respirație între om și Dumnezeu.
O singură bătaie de inimă —
și veșnicia se face trup.
III. Noaptea care luminează
E noapte.
Dar noaptea aceasta nu e a întunericului.
E o noapte care arde dinăuntru,
ca un tăciune sub cenușa lumii.
Mă plimb prin tăcerea ei ca printr-un templu de abur.
Simt cum stelele sunt doar gânduri
ale lui Dumnezeu despre om.
Și fiecare suflet e o icoană care încearcă să-și amintească
cum arată chipul ce a fost zidit din lumină.
În ieslea minții mele,
cugetele se pleacă,
și, pentru o clipă, înțeleg:
nu omul se naște în lume,
ci lumea se naște iarăși în om,
de fiecare dată când Hristos intră în el.
Atunci și moartea tace,
și cerul se deschide ca o rană vindecată.
IV. Cuvântul care se face suflet
La început a fost Cuvântul,
dar nimeni nu știe că la sfârșit tot El rămâne.
Toate gândurile noastre sunt ecouri ale acelui început,
bucăți de Logos rătăcite în labirintul trupului.
De Crăciun, Cuvântul nu doar vorbește,
El se întrupează în tăcerea care învăluie pruncul.
El coboară până în frica noastră,
și o face lumină.
El se atinge de rana omului
și o numește dragoste.
Și în clipa aceea,
gândurile nu mai caută sensul,
ci devin rugăciune.
Pentru că numai atunci înțelegi:
credința nu e o idee,
ci o naștere perpetuă a lui Dumnezeu în om
Florentin POPESCU
Oameni şi locuri din Buzăul de altădată (XXXIV)
Cu V. Voiculescu la Pârscov și mai departe (IV)
La marginea frumosului spaţiu al primilor ani de pruncie – casa, grădina, iazul, copacii şi florile din ogradă – se află celălalt univers, de care aminteam: satul. Întâmplarea a făcut ca el să fie descoperit de V. Voiculescu prin câteva puncte „fierbinţi“: Hanul, hora, şantierul noii şcoli, râul Buzău – loc al unor escapade pescăreşti de neuitat pentru toata viaţa, Muchea, plină de călţunaşi şi viorele primăvara ş.a. Şi nu în ultimul rând biserica – spaţiu de purificare morală, cu sărbători fundamentale, despre care viitorul scriitor va face mărturisiri ce pun în lumină, fără nici un fel de dubii, cheia de boltă a formării şi orientării lui spirituale şi intelectuale, ca şi pe aceea a întregii opere poetice de la senectute.
„Hanul cu urşi“, numit aşa pentru că aci pârscovenii puteau vedea ursarii punând animalele dresate să danseze, constituie unul din reperele importante ale satului, iar copilul născut să devină scriitor nu-l poate omite din amintirile lui, aşa cum i s-au întipărit acelea în memorie pe când făcea primele tentative de a cunoaşte mai de aproape şi alte orizonturi decât cele ce se sfârşeau cu casa şi grădina, ori cu „prisaca chiaburilor albine“.
Un text apărut postum şi îndelung comentat de către biografii lui V. Voiculescu, intitulat chiar aşa Poemul Hanului cu urşi, ne aduce azi şi această mărturie – cea a cunoaşterii şi descoperirii de care aminteam.
Descrierile cuprinse în acest text sunt făcute de scriitor după o tehnică pe care am numi-o cinematografică: întâi sunt „panoramate“ cadrele, altfel spus situarea topografică a hanului („aşezat în inima muncelelelor, la îmbucătura a patru văi“), apoi cărările şi drumurile ce se întretaie în locul cu pricina („drumul oii“, „drumul sării“, „drumul oalelor şi ulcelelor“, „drumul lemnului“), pentru ca – în fine – să aflăm că „la răspântia lor, hanul sta ca o trecătoare de hotar între munte şi şes, pus să ia vamă tuturor câte se vânturau între amândouă“.
Schimbarea de cadru – de la cel general, panoramic la cel mai apropiat apare firească, exact ca-ntr-o secvenţă de film: „Clădit din piatră, cu acoperiş larg de şindrilă (hanul, n.n.) el îşi deschidea din tindă, de-a lungul unei săli ce-l străbătea de la un cap la altul odăile mari să găzduiască un sat, afară de polăţile din dos, unde sălăşluia hangiul, cu nevasta, puiţa copiilor, adăugată cu argaţi şi slujnice. După un timp, Oană îi anină, la un prăguş al pârâului de-alături, o moară, un darac şi o pivă. Iar sub o coşarcă pripăşi un meşter cu foaie şi nicovală. Aşa că forfota nu se mai sfârşea: de peste drum era oprită pentru hodină şi găzduire; peste băştinaşii veniţi la târguieli sau cinste, mai erau gospodarii din douăzeci de sate, care la măcinat, care la scărmănat lână ori bătut dimie; unii să-şi potcovească vitele ori să-şi ferece roţile; alţii să-şi dreagă armele sau măcar să-şi potrivească alte chei în locul celor pierdute. Toţi treceau, şi la venit şi la înapoiat, prin curtea hanului, la toate ceasurile zilei şi nopţii, căci pietrele morii, scărmănătorile şi pivele nu adormeau niciodată, apele nu aveau hodină. Până să le vie rândul la moara îngreuiată, ori la celelalte… ei aşteptau la han cinstind. Văzduhul huia necontenit de huruitul morii, şuierul scocului, bătutul barosului, răgete şi nechezări, pocnete şi bice, hăieli şi înjurături; numai duminicile şi sărbătorile se ostoiau, ca să dea rând lăutarilor. Atunci creştea larma hanului, numai deschis pentru negoţ şi petrecere.“
De altfel tot acest fragment, prezentarea generală a hanului nu-i altceva decât o pregătire pentru ceea ce va urma: apariţia ursarilor şi a jivinelor dresate de ei să joace după cum li se cântă.
