Propoziții pretențioase – Atomist
Relația cu vecinii….
Pe casă sau de pe casă poți să fii… distant. Te mai prefaci că nu auzi, mai pui pe cel de jos să repete, mai duci cu vorba, mai tragi de timp. La sol însă…. Tertipurile cu care trebuie să jonglezi par să se epuizeze mult mai repede și te trezești în lipsă de soluții. Ce să mai spui, ce ofertă să mai înaintezi?
Am înțeles ambele părți. Pe doamna Ichim pentru poziția căpătată prin propriul serviciu și statutul de soție de polițist. Vecina, desigur, pentru cea de proprietăreasă. Noi, în ingrata postură de meseriași care nu-și pot efectua operațiunile decât dacă au acces pe toate părțile casei. Și trei dintre ziduri erau la vecină. Invadată de impetuozitatea noastră, a reacționat pe măsură. La „Avem noi grijă să nu vă deranjăm ceva.” ea a ripostat cu „Așa ziceți toți și fărâmați zidurile, rupeți florile…”. Ne așteptam să fim luați tare, deși și cucoana bătrână, și fiica, ne știau de când eram țânci. Iar noi le cunoșteam de asemenea. O dată pentru faptul că afișau o anume eleganță, ce ar fi scos din minți bărbații în toată firea, tocurile, frizurile, fardurile, fustele și bluzele decoltate și câte o mină distantă de parcă ar fi fost vedete, și încă o dată fiindcă aveau un fiu, respectiv un frate mut, știut de mai tot orașul pentru aptitudinile și meseria sa de tehnician dentar. Ei, și ar mai fi povestea mamei noastre, cum că „Fufa aia mică, a ăleia de pe colț, i-a mâncat lui tac-tu salariile. I-a umplut degetele cu aur la „Scapă porcu”, nenorocita!”. Mi-am imaginat-o de câteva ori, încercând una sau două dintre amintiri de la fața locului, cum, fără să fi avut vreun interes vădit, cum îi extrăgea lui tata paralele pentru suticile de coniac și sticlele de vermut comandate, dar nu cu forța, ci din bunăvoința lui de a-i lăsa pentru fiecare deplasare la masă un bacșiș. Cum tata făcea cinste, gramele de aur, într-adevăr, îi aparțineau. O „asecare” a buzunarului, deci, voluntară. Fiecare dintre ei asimila situația ca atare, niciunul simțindu-se obligat sau vinovat după. Tata fiindcă nu mai știa mare lucru și tura următoare o lua de la început ca și cum ar fi fost prima dată, cu vagi urme a unui dej-vu, ea pentru că nu era singurul intercoopist la care funcționau farmecele ei de cocotă într-o bodegă. Asumați astfel, lucrurile mergeau de la sine. Au avut vreo tresărire ei când au dat, inevitabil, nas în nas? Probabil că da. Nu am avut curiozitatea de-al stârni pe tata la o asemenea iscodire. Nici nu era timp. Și cum gura celei bătrâne era precum o gură de tun, cum și doamna Ichim găsise de cuviință să se mai arate după casă, pe lângă casă până să se intersecteze cu vecina, căutam să ne vedem de ale noastre la distanță considerabilă. Pe sus, acolo unde aștepta acoperișul să primească o primenire. Și ce-a mai fost de treabă, câte capcane, hornul de pe spate, doliile, colțurile și împreunarea cu partea de acoperiș vecină. Și pe față, și pe spate. Un ultim hop și ultimele chinuri le-am suportat la jgheaburile și burlanele din curtea megieșei. Să nu pice cositor, să legăm jgheaburile cât să nu le curgă-n cap „pupezelor”, fiindcă, spre ghinionul nostru, acolo era granița dintre locuințe. La final, am dat bună ziua, ne-am cerut scuze pentru neajunsuri și am zis amin fiindcă audiția de proferări de rele se încheiase. Scăpasem fără să asurzim, fără să se lipească de noi vreo urmă de răzmeriță și nu ne-am trezit atacând vreun client ulterior după lungul tratament cu toate cele, numai de bine nu.
