Propoziții pretențioase – Asecări
Că ne-a-mprăștiat….
Unde a avut posibilitate fiecare, acolo s-a aciuat. Dar tot la „cuib” ne adunam. Viorel cu totul la tata și mama, noi doar cât să meșterim ce se putea face la atelier ori să strângem scule și să o pornim către lucrări. Chiar și câte trei într-o zi, de mai mică anvergură.
Acoperișul doamnei Ichim și implicit al fiice…i…. Abia dacă mai țineam minte că nu numai Liliana era la părinți. Pe cea mare, cu mult mai mare decât noi, cel puțin vreo patru sau cinci ani, ne mai zărind-o în ultimul deceniu și jumătate, am scos-o de pe catastiful maternal. Din tot acoperișul, o singură parte avea premisele unei întinderi liniștite și molcome, cu complicații minime. Pantă domoală, mai lungă și doar cu un colț în stânga, cum priveam de sus în jos. Știu, nu e convenabil pentru oricine să aibă o astfel de perspectivă. Deși o casă nu-i vreun munte, niciun atribut de înălțime nu este liniștitor. Mai jos, mai sus, am simțit chiar noi, uneori, că menținerea echilibrului este la fel de dificilă, indiferent dacă ridici două rânduri de scări, una singură sau trei până la streașină. Acolo, sus, pui labele picioarelor pieziș și încerci din răsputeri să te menții în poziția verticală, când escaladezi sau cobori ori când te așezi pe diferite părți ale corpului și te străduiești să nu te scurgi ca apa de ploaie. La vale…. Casa…. O parte din toată construcția, a cui o fi fost când a început-o, aparținea familiei. Ea, în sine, un L veritabil cu talpa „lipită” de strada Amurgului. Talpa familiei Ichim, restul alteia, fără să-i fi reținut numele. O talpă cu toc, înfipt nu în călcâi, ci-n moalele ei, în sec, cât să devină un hol. Brusca intrare în casă, ar fi dăunat menținerii căldurii pe timp de iarnă și răcorii vara. Zăpadă, ploaie…. Cum nici noi n-aveam un intrând de adăpost și l-a încropit tata, așa și capul de familie, când trăia, domnul Ichim, a pus oamenii la treabă, zidari, dulgheri, tinichigii, tâmplari și alte nații de meșteri și pentru o bucătărie și încă o cameră, fiecare dintre cele trei odăi cu înălțimi diferite și trei acoperișuri de neînțeles de diferite. Cu doza de intrare cu picioarele în intimitatea oricărei proprietăți, ponderată sau chiar sfruntată, google maps oferă imaginea clară a isprăvilor imobiliare. Când n-ai, hai că faci din sărăcie o magherniță pe măsura buzunarului. Dar când ai și mai și pică…. Ce-i era milițianului de atunci să prindă măcar un țigănuș de prin Flămânda, să mi ți-l îngrămădească nițel pentru vreo porcărie, iar odrasla să-și strige disperat barosanul a scăpare. Jocul ulterior al obligațiilor…. Mic, mare, mediu. Edificiul întâi holișor, cu „platoșă” plană deasupra. Edificiul doi încastrat în casă, hol de decomandare, la nivelul pereților originali, cu acoperișul întretăind trapezul clădirii mari. Ultima parte atașată, edificiul trei – baie, bucătărie, nu vă pot spune exact -, „înjosit” cu zidurile până la nivelul holișorului, cam cât anterioarele împreună de lung, acoperit într-o apă și „jumătate”; i s-a mai pus un colț la capăt, la fel de abrupt ca planul majoritar, cât să ne facă nouă zile fripte la montarea jgheaburilor, să ne alunece încălțămintea și să nu ne fie măcar teamă de posibila revărsare spre trotuar, la doar 2,50 metri distanță. Asta este, chestii asumate, atipice, dar nu de nefăcut. Cu o serie de soluții momentane, toate se rezolvă. Unul pus cu picioarele-n jgheab, cu mâinile sau cârca puse la bătaie ca opritor pentru piciorul alunecos al celui ce așează, îmbină și lipește jgheaburile unul de altul ori ștuțul de scurgere. O pisicuță din lemn cu câteva trepte, de asemenea proptită în jgheab…. Și alte câteva opțiuni.
