Propoziții pretențioase – Asietei
Mă abordase de nenumărate ori. Până când m-am avântat să-i fac pe plac….
Dar uite că m-a prins Crăciunul până să reiau fraza și-afară nu e tocmai cum i-ar fi pe plac tinichigiului. Și cum era când i-a sosit sorocul remedierilor Tăntiței. Cald, domnule, asta este vremea prielnică. În primul rând pentru un trai omenesc. Să nu-ți stea sângele pe instalație, să nu-nghețe sistemul limfatic, să nu pui pe tine o mie de bulendre, să nu faci audiție de șuierături, colecție de fulgi de nea pe gene și-n barbă și să bați cuie de frig. Să stea pielea relaxată, degetele să se plimbe pe tablă ca pe claviatura pianului, picioarele să joace sârbă. Dumnezeu știe de ce m-am trezit la patru și un sfert, de ce am încercat să scriu un fel de poezie despre tata. Și dracu m-a pus să consult prognoza meteo. Cu inima asecată de dor și de deznădejde m-au luat toate alea. Zău că n-aș mai ieși din casă până când institutul de meteorologie n-ar schimba cifrele negative din fusul orar al zilelor ce urmează.
Escaladarea gardului de beton al școlii nr. 1 n-a fost niciodată o problemă. Portița de acces în curte nu era hojma (vă vine să credeți că înseamnă mereu?) închisă. Doar duminica, în ziua de repaus, nici ea țintuită cu lacăte permanente de inactivitate. Și-atunci, fără mari probleme, fără să ne activăm ochii de aceră și urechile de măgar ca la grădiniță – unde, apropo, cireșii nu erau amândoi cu fructe amare, unul era cu cireșe negre; nu-mi mai trecuse prin cap că exista și un astfel de sortiment; cineva povestise despre gusturile preferate la gemuri -, introduceam labele sandalelor, tenișilor, bascheților, papucilor prin fantele plăcilor, apucam cu degetele mâinilor găurile cele mai de sus, ne săltam cât ai zice pește trupurile slăbănoage, ne încolăceam pe rând apoi brațele peste triunghiul-streașină de deasupra, îl luam apoi între picioare, precum procedam la ora de sport cu calul, când nu nimeream să-l sărim cu totul, și, fără să așteptăm, ne avântam cu elan spre asfalt sau pământul care se dorise cândva grădiniță de flori pe lângă gard și care ajunsese un praf ultra compactat de tălpile trepădușilor de elevi, curioși să vadă ce se petrece dincolo, pe stradă.
Am luat și scara cu noi, deși tot în forma copilăriei de acces era mai lesne să ajungem sus, pe acoperișul…. Dacă se putea numi acoperiș. Că te crucești să vezi cum le dă unora prin minte să-l ticluiască. Cu pantă, fără pantă abruptă, nu mai contează aspectul, chiar dacă sunt împotriva risipirii inutile de material. Dar, să pui, pe baza formei tablei cu cute, o scândură la Ana și una la Caiafa, parcă e prea de tot. Nu te gândești, mă nene dulgherule, sau cine-oi fi tu, ăla de pune scândură, că vine zăpada, cade ceva pe acoperiș – și la câți plopi a avut școala și încă mai are alți copaci cu coroane bogate, este imposibil să nu se frângă vreo creangă bătrână și grea -, măcar că se îndoaie, concav, evident – mai face diferența cineva la tablă?; cât de înaltă este cuta, ce grosime are tabla, cât zinc mai pun fabricanții și cine sunt ei?; ieftină și bună să fie! -, și tot creează probleme. Vin ploile, în zona bombată interior se strânge apa, ruginește tabla, se găurește. E tablă. Oricât de rigidă, și mai ales așa fiind, deformările deplasează punctele de fixare și ori se trag holțșuruburile cu totul, de „bună” ce e scândura, ori se alungesc găurile și atunci rămâne spațiu deschis, chiar și cât un vârf de ac, pentru stropii de ploaie. Nici nu este nevoie să mai recurgem la chirurgie pentru diagnostic – la noi necesară; altfel bâjbâi după „tumoră” și nu salvezi „pacientul” -, atestăm din priviri nepriceperea celor de dinainte.
