Propoziții pretențioase – Asprete
Așa de multă ți-e dorința uneori să termini….
Să nu te prindă ploaia mai deodată. Chiar de prima dată. Să nu ai surprize care să te „îndemne” la mai multă muncă, căci vorbele bătute-n cuie, greu le mai întorci. Doar dacă lași portițe de surplus. Oricum, prea puțini proprietari s-au cramponat de prețul final și de efortul depus în timp excedentar și în plusuri de tablă sau alte operațiuni deloc prevăzute. Și nu sunt gânduri exhaustive care să te pregătească pentru ce se întâmplă în timpul lucrării. De bine, de rău, dar sigur doar de bine, nu ne-a pierit niciun client în timpul vreunui contract. Deși intram cu o teamă la unii în curte. Unii mai aveau atâtica să dea ortul popii, dar se țineau tari să-și ducă la bun sfârșit dorința de a lăsa la plecare casa în perfectă regulă, atât cât mai percepeau ei că înseamnă. Chiar de curând mă uitam la o bătrânică, de fapt v-am mai spus de ea, o fostă profesoară de pe la țară, domnișoară, singură. La ce-ți mai trebuie gard din șipcă vopsită, la ce porți de metal în spate, în curtea-grădină pentru cereale și legume, la găini…? Și totuși. Cam așa ar trebui să fie toți și ăștia „micii” să ia aminte, să le rămână la anii mulți strânși exemplu.
Tot am bătut câmpii în loc să trec la „fapte”. Ba cu Mască, ba cu „temerile noastre” – am reluat desenul animat al fiică-mii, Louie, de acolo inspirația unei liste cu neliniști -, ba cu fel de fel de divagări, am amânat familia Buzoianu. Doamna nu-mi mai apare în memoria vizuală, dar domnul are un loc în albumul cu chipuri, pe baza unei percepții, unei asemănări cu mulajul care mi-a marcat copilăria, cel despre care amintesc mereu, cu țigara în gură și cu pălărie din vitrina unuia dintre pălărierii râmniceni și sub care, printr-o elidă, se făcea reclamă și cumpărării unora noi, dar și reparării celor mai vechi. Cine l-a văzut o dată, așa să și-l închipuie pe nea Buzoianu, unu la unu. Am schimbat tabla de pe casă. Ușoară, dacă ne alegem ca particularitate panta. Calmă, lungă. Cu doar două zone mai pretențioase, în față, unde marchiza a tăiat în acoperiș două dolii și a creat alte două povârnișuri. Și, fără îndoială, și cucuveaua, luminator, cum doriți să o denumiți, tot pe a patra apă a casei, la stradă. Fusese și a doua, însă ne-am permis să o desființăm. Nu pentru că ne-ar fi fost greu să o recompunem – găsisem lemnul de pe ea/el deteriorată șaizeci de procente, abia dacă se mai ținea în tabla care, și ea, era ruginită pe toate părțile -, ci fiindcă era cu totul inutilă. O gură de ieșire/intrare în pod pe deasupra, însemna cel puțin patru posibile locuri de infiltrare a apei. E lesne de apreciat pe unde: la tăieturi și întretăieri. N-ar fi fost nimic ieșit din comun fără două evenimente inubliabile. Primul consumat în spiritul zicalei proprii „Nicio lucrare fără sânge, nicio lucrare fără tribut.”. Dezvelisem colțul din dreapta al feței. Zâmbeam amar la cum arăta scândura, la câte copci rămăseseră după ce hârlețisem rând cu rând tabla veche. Păreau ciuperci ieșite după ploaie. Cu colțurile în sus, ca niște mici pălării din care săreau spori de rugină. Pe mâini, pe față, în ochi și în păr. Înțepenite unele în cuiele ruginite, altele slăbite de hei-rup-ul desprinderii tablei încă încăpățânată a se lăsa scoasă. Stabilisem să o aruncăm în bucata de curte cuprinsă între casă și vie, o zonă suficient de lată, cât să nu folosim serii de atenții diferite, să nu ne atingem de casă și să nu ajungă hăt, în hățișul corzilor viticole. Și majoritatea tablei ateriză la țintă, plus-minus un metru-doi. Care cum ne alesesem din poale până în creste, că ajunsesem amândoi, eu și Cristi la mijloc. Că m-oi fi ferit de vreo scândură mai putredă, că mi-a alunecat piciorul, palma stângă s-a întâlnit cu o ciupercă de tablă ițită-n sus și s-a trezit marcată cu o tăietură grozavă de cinci centimetri. Cum curge sângele când îi dai cep pielii ați mai văzut, însă chiar și eu m-am mirat că litrii mei erau suficienți cât să nu se oprească. Până la pansamente, am sfâșiat tricoul și mi-am înfășurat palma rănită cât am putut de bine. Mă așezasem, fiindcă mă luase cu amețeli. Nu contabilizasem cât lichid sanguin pierdusem, însă amețeala era un semn că depășisem nivelul de avarie.
