Propoziții pretențioase – Atomiză
O asociere ciudată îmi produce mereu amintirea ce urmează.
Uite, dacă mă așez cu fața pieziș spre casa Buzoienilor, spre… primărie, îl văd pe Mască urcat pe scară, înmânând cu spaima cea mai mare cleștele lat lui tata. Nu știți cum a ajuns un muzicant – în fine, altul – să fie „calfa” dragului meu părinte. O chestiune simplificabilă cu cel mai mic divizor posibil. O fugă, nu de Bach, ci de răspundere din Hunedoara, o lipsă de bani soră cu sărăcia lipită pământului și o îmbunare a mea vizavi de soarta nefericitului. Se întâmpla rar să se ducă tata singur la vreo lucrare, însă avea el clienții săi unde ori noi nu încăpeam, ori tata nu avea ce împărți, lucrând pro bono, sau așa, să mai scape de noi, cum făcea pe timpuri, când lua salariul – avans și lichidare – și se plimba hai-hui prin cârciumi, iar noi – eu mai ales – căutam să-i abatem traseul spre casă, ca stație finală. Și cum rareori ne reușea. Așa se face că eu și Cristi, nu știu dacă și Nae, dar cred că nu, ne puteam descurca singuri și tata se putea ține de un ciubuc pentru câteva ore sau chiar o zi-două. Mască disperat. Ce putea face fără a face nimic? Să ceară împrumut. Cum eram sătul de stilul lui, l-am refuzat elegant. I-a fost audiată pledoaria și, fără contraargumente, i-am oferit o alternativă onorabilă. „Mergi cu tata la o lucrare, eu nu am cum să merg. Îl ajuți cât poți și te vei putea lăuda că ai muncit și tu fizic măcar o dată în viață.” Tata a acceptat, Mască ce era să facă? Să moară de foame? Nici eu nu eram sigur că se va duce. Îl vedeam dând bir cu fugiții. Se văita de cine știe ce trebușoară – o minciună gogonată cum numai el putea debita; v-o spun pe aia cea mai scurtă; se duce Mască la Arcuș (eu așa știu), spășit, supărat, cu ticul ăla din colțul mustății, căruia pot să-i asortez clipirea instantanee a ochilor, tremurându-i degetele; nici mai mult, nici mai puțin, declară decesul nepotului cel mare, Oana; băiat, alintat așa de familie; cerere imediată de parale pentru înmormântare; împrumut, până la prima nuntă; i-a dat bietul Victoraș; l-a crezut, deși cunoștea marfa perfect; însă nu mersese niciodată așa departe cu chestiuni cu care nimeni nu se joacă; un fleac, de bună seamă pentru Mască; putea călca pe orice cadavre pentru țigările lui, banii de cafea, de bere și vin și nu în ultimul rând pentru mâncarea familiei, mama, Marcu ăl bătrân, soră-sa și nepoții – și se fofila. A mers, inexplicabil, la lucrare. Două zile. Nefăcând altceva decât să-i țină companie lui tata, să-i dea câte o sculă, dacă nimerea să fie cea cerută, dar numai jos, pe pământ. După ce se urcase prima oară pe scară și îi tremuraseră gladiolele, tata l-a trimis la sol. L-a plătit regește. Și de atunci nu l-a mai luat în ucenicie. M-am ales însă eu cu dojenile cele mai rele. La câte asudări nu fusese supus Mască, vehementul Sticlă mă preparase cu ou și oțet. Atacări luni și ani de zile. „Îndrăznisem” să pun la muncă pe „Ăsta e basist, mă Fulgerică!”. De parcă era vreo meserie, asta de tras de „vinele de bou”, specială, hărăzită și nimănui altcuiva permisă. Nu vă spun ce replici am avut. Zadarnice. Nu putea cuprinde și efortul fizic ca parte integrantă a supraviețuirii. Dincolo de reprizele de cântece, de nunți și botezuri, de dedicații acordate nemeritat nu unora care puteau să audieze materialul sonor conștienți, ci unora cu mințile stropite cu alcool, cu burdihanele plesnind de kilograme întregi de mâncare, cu rațiune, dacă nu lipsă, cel puțin afectată drastic de amețeală, Sticlă nu mai vedea nimic. Ochelarii săi de cal îi obturau perspectivele. Până mai deunăzi, când l-am văzut în gară, în salopetă de muncă, declarându-mi – fără să-i cer socoteală – că abia atunci a înțeles că munca nu omoară pe nimeni, nu știrbește nimănui din prestanță și prestigiu și mai și hrănește. Și cel mai mult, eliberează, reconstruiește omul și-i redă demnitatea.
