Ora de muzică 2 – Meseriașii!
Aveam o bănuială. Vagă cât să mă duc la pagina respectivă, cum nu am procedat – probabil incorect – cu toți regizorii, producătorii de filme unde….
Unde Copeland a contribuit cu muzică. Larry David. El era al doilea „Seinfeld” din sitcom. Împreună au creat serialul celebru. De la istoric la comediant, de la funcționar de magazin până la șofer de limuzină, parcă-s distanțe considerabile. Ba chiar a servit timp de cinci ani, la începutul anilor ’70, în armata SUA ca rezervist. Carieră îndelungată, anul acesta, în aprilie, culminând cu un eseu publicat de The New York Times, numit cum puțini ar fi îndrăznit, închipuind în 1939 „Dineul meu cu Adolf”. Desigur, o ficțiune, satiră tratată cu umor negru, dar o aluzie la un alt dineu pe care l-a „savurat” un alt comediant, Bill Maher, alături de Donald Trump. De fapt, actul de naștere al oricărui dictator, care, deși „grațios și cu măsură”, cum a fost catalogat Trump, poate deveni peste noapte ceea ce ascunde cu adevărat: un monstru. Făcând o ultimă precizare despre regizorul actor, el însuși joacă în ecranizarea al cărui titlu încă nu l-am dezvăluit, să amintesc contribuția sa majoră în crearea personajului Kramer, vecinul de vizavi, în perioada când locuia în Manhattan Plaza, numit Kenny Kramer, și acesta comediant, dar, luând urma informațiilor, a avut la un moment dat ideea transformării turneelor de karate în unele asemănătoare wrestlingului, idee ce avea ca bază noile trenduri ale timpurilor, apariția unor sponsori precum fabricanții de bere Budweiser ori Paul Mitchell. Apăi…. Cum să nu tresari la un astfel de nume? Vă amintiți „visul” personajului interpretat de Adam Sandler, Zohan, de a deveni hairstilist precum… Paul Mitchell. Pelicula. Sour Grapes (struguri acri). Turnată în perioada mai-iulie 1997, exact când Larry a părăsit Seinfeld. Tot comedie, dar una primită rău. Doar 15 remarci, cu 27%, procent obținut pe site-ul celebru Rotten Tomatoes. Pe lista celor 2.000 cele mai neplăcute filme. Ba mai mult, comedia face haz de lucruri care nu sunt hazoase. Nu poți face mișto de cancer, de castrarea accidentală, de chestiuni rasiale dau certurile familiale violente. Deși se stârnește ilaritatea, este una scandaloasă, alarmantă. Larry însuși a prezentat scuze public și chiar a îndepărtat din panoplia lui de afișe pe al acrilor struguri definitiv. Filmul. Doar originale scurtături sub două minute. Un singur „lung metraj” cu dublaj rusesc, peste vorbele americănești. Însă scopul scuză mijloacele. Caut printre multele celebre pasaje clasice ale lui Bach, Mozart, Mendelson, Prokofiev, Bethoveen, Rossini… și un swing atribuibil doar Las Vegasului și cazinourilor, contribuțiile lui Copeland. Am răbdare până una alta. O răbdare terminată la finalul prescris cu degetul pe cursorul playerului. Ioc Stewart. Va să fie, astfel o gravă greșeală a Wikipedia.
Rămân, prin urmare, încă șase ecranizări din 1998 la studiu. Your Friends and Neighbors. E… nebunie curată. Am găsit la Victor rusnacul pelicula întreagă, cu petreceri de alfabet slavon peste limbă, însă nicio urmă nici aici de Stewart. Zău că nu înțeleg. Să fi fost Wikipedia pre românește, însă este engleză toată… noaptea pe care încep să mi-o pierd în zadar.
Dacă și cu Pecker o dau greș…. Un prim indiciu (Victor m-a „blocat”, mă ceruse la logare). Când scapi de ciuma roșie, dai de pelagra spaniolă. Varianta iberică, cu limba engleză ștearsă definitiv, are pe screenplayul de final și pe Copeland, în varianta „Musicians”, acoperind basul, pianul și tobele – o să vedem unde și cum -, pe chitaristul Michael Thompson, un EVI-st (?) în persoana lui Judd Miller și asistentul lui Stewart, Ryan D. Beveridge. Iată și un prim song, Straight Boys, compus de John Waters și Copeland, cântat de Vicky Randle și Stewart. Al doilea, Don’t Drop The Soap (For Anyone Else But Me), în același tandem compozițional, însă cu alt companion de interpretare, Stan Ridgway. Pecker Man number 3. Unic compozitor Copeland, duet cu Damecus Metoyer. În fine, specificația din urmă, precum că mister face uz de Sonic Solutions și de Kurtzweil Systems. Câte ceva despre Pecker Man. O piesă funky, debutată cu vocea de rapper a lui Damecus, unde peste chitările ritmice specifice, Copeland nu se sfiește să intervină cu vechile lui cromatisme, pe un pian electric, 4:47, unde la un moment dat intervine cam cum pianistul de la Vitesse intervine spre finalul All My Friends Are Home Computerized, dar cu un sunet mai brut, mai necizelat. De Damecus nicio urmă, exceptând această colaborare, niciun alt indiciu. Nu scăpa săpunul… are iz de acompaniament industrial, am recunoscut style-ul de tobe care se găsește de vreo 15 ani în baza de date Stylus Rmx-ului celor de la Spectrasonics, fel de fel de sample-uri de chitară „guițată” ca alarma peste care vocea lui Stan are un timbru apropiat de country. Mă încumetasem la „teatral”, netul însă mi-l declară dramatic și liric pe Stan. Și mă străbătuse un soi de asemănare pe undeva cu Peter Gabriel la maniera de abordare a pieselor. Bineînțeles, vocea lui Peter are căldură, a lui Stan e declarativă, fără calități timbrale extraordinare. Straight Boys are parte de voci feminine. O să mă puneți la zid dacă vă spun că loop-ul de tobe există și el, exact în forma lui Copeland, în alt instrument virtual. De această dată vorbim de Nexus 3. Sunt câteva intervenții de saxofon (Judd Miller) și pe lângă pachetul de voci ce dă glas „straight boys”-ului, cântăreața doar povestește câte ceva. Vicky este celebră. Vocea sa, dar și alte instrumente, au permanentizat-o la emisiunea lui Jay Leno încă de la începuturi, din 1992. „Femme Noire” are deja 71 de ani și se poate lăuda cu o carieră demnă de invidiat. Coautor pentru două dintre piese, John Waters nu este altul decât regizorul filmului și în lista de actori, dar necreditat, apare ca vocea unui pervertit de la capătul celălalt de telefon.
