Propoziții pretențioase – Aspreți
Eram bulversați și atunci, copii.
Mari, ce să mai înțelegem? Îi auzeam pe ăi bătrâni: „Mai stați, măi, pe Curcănari?”. Speriați, uitam de maniere, puneam capul în pământ sau fugeam. Ne gândeam la poveștile cu oamenii, cu sacul, cu mașina ce fură copii din senin. Dacă aveam totuși curajul să respirăm un aer mai curajos în fața maturilor, răspundeam: „Nene, noi stăm pe strada Amurgului.”. Deși, după uzanța „ne întoarcem la vechea titulatură”, cum Ana Ipătescu, pașoptistă fără vreo umbră de vuiet de luptă de clasă, ci de trezire de popor, a revenit la Domnească, așa și Proletari-i se puteau reîmproprietării cu Curcănari-i vetuști, deși nu mai este urmă de vreunul dintre ei. Poate doar familia Stănescu.
Ne mutăm mai aproape de școala nr. 1. O dată pentru acoperișul din spatele casei lui Buicescu, un fel de aplecătoare peste un soi de hol. Pentru țigla metalică pusă. Nimic deosebit. Folia, cârligele, jgheabul și șorțurile, tabla, măsurată, frontonul la perete, pazia, totul aranjat cât să asortăm ceea ce era deja pe casă. O țuguială de nedescris și de mirat mereu când mai parcurg traseul. Ridici privirea și te ia cu amețeală. Habar n-am cum de-și asumară riscul montatorii. Nici normal, nici în situații deosebite un astfel de acoperiș nu poate fi abordat. Cu toate sforile, cu tot antrenamentul de alpinist, un om zdravăn la cap nu se poate cățăra fără măsuri zdravene se siguranță. Și nu doar unul. Cel puțin doi inși super antrenați necesită și încă doi care să le susțină greutatea. Nu mă vedeam asumând un asemenea angajament. Nu văd cum aș fi reușit să atenuez nu căderea, ci simpla alunecare, dezechilibrele minore. De ce să te prinzi, ce să arunci mai întâi din mâini ca să te prinzi repede și suficient de bine până tu sau cel de la capătul corzii să vă redresați poziția? Și-n cădere, unde ai putea ateriza și cum fără daune sau cu ele minime? Am alunecat pe cele șase trepte ale scăriței ce duce la camera paznicului și era să sucomb pe loc, darămite să pici de la șapte-opt metri pe gard sau pe asfalt? Din stradă, din mers, am făcut mai tot timpul previziuni și soluții la o prezumtivă prăbușire. Una dintre soluții era chiar aruncarea pe firele de telefonie și curent pentru colțul de acoperiș aferent. În rest, ba pe sifonăria lui Enache – când încă funcționa și el trăia -, ba pe șandramalele lui Banu, ale lui socru-su. În curte parcă mai era un pom, o vie, încât se ivea câte o soluție de salvare. La stradă, însă, părea zona cu șansele cele mai mici de scăpare. Orice vătămare ar fi fost fatală. De-a fost să rămânem cu ceva de la Surdu – poreclă formulată în urma lipsei de reacție la stimuli auditivi sub media unei răstiri, dar peste o vorbă ca-ntre doi concetățeni întâlniți după ceva vreme, dornici de palavre -, Buicescu, a fost împărtășirea temerilor sale. La câte case, mașini, afaceri deținea, părea chiar o glumă deplasată frica sa. Cum să te temi de foamete când câștigi cu nemiluita zilnic? Și-n timpurile acelea, în anii 2012-2014, după ce criza trecuse – nici nu știu dacă se instalase vreodată; noi ne descurcasem onorabil și mai mult de atât -, finanțele oricui erau stabile și îndestulătoare. Firește, dacă nu-ți doreai un loc în aviația civilă, un loc la ceremoniile regești în cine știe ce mașină de lux, o băncuță pe vreun iaht supradimensionat. Nu venea bomba atomică, nu altă criză, nu molime care, n-ar fi bănuit nimeni că pot – cum ulterior -, închid populații întregi în case. Dar chiar și așa, după o sumă deloc liniștitoare de decedați, supraviețuitorii huzuresc, și azi, de pe urma pandemiei. Și la câte hardughii cu mâncare există, să te tot ghiftuiești.
