Fărădelegea lui Călin – Again: rules, rules…
Unei anumite…. Adică să alegi din arbitrajul instituționalizat o instanță arbitrală. Anumită, normal, căci are nevoie de o specializare, de un grad de profesionalism nu numai declarat, ci și recunoscut faptic. Să se potrivească doar cerințelor convenției și să existe stipulat un asemenea cadru instituționalizat în ea. Bun. Cele două impun reguli, și convenția, și regulamentul arbitrajului instituționalizat. Când gradul de incompatibilitate este mare, când fiecare tinde către extreme, către contrarietate, convenția are câștig de cauză și aplicabilitate. Art. 617.
”… afară numai dacă…” Recunosc, și eu mai apelez la îmbârligări din acestea lingvistice cu șiruri adverbe, conjuncții, locuțiuni conjunctivale, dar aici, în lege, uzul expresiilor bate apa în piuă în zadar. „Numai dacă” era suficient. Și uite cum ne întoarcem, doar la maniera prezumptivă, la vechiul meu conflict din instituție și la cum comisia „arbitrală” nu avea membrii potriviți. Atacasem anterior chestiunea nivelului de studii. Acum ne calăm pe cea propusă de Art. 618, a litigiului cu terții. În cazul meu, în conflict direct cu membrii. Prin urmare, nu poți pune „judecător” persoane care au deja litigii nici cu părțile, nici cu terții părților. Deci, nici organizațiile asociative, nici cele formate ca să apere categorii profesionale nu au dreptul să propună membrii în comisia arbitrală. De altfel, totul pornește de la propuneri listate, ce nu pot avea „… caracter obligatoriu.”. Celelalte neînțelegeri, la propunerea arbitrului unic ori la ne numirea de către o parte a arbitrului sau la ne căderea de acord în privința supraarbitrului, deci al treilea, președintele arbitrajului instituționalizat desemnează comisia. Numai să nu fie altceva scris între regulile procedurale.
Mai era oare de specificat? Mi se pare cumva nepotrivit locul, acest Cod de Procedură Civilă. Că regulile procedurale specifice arbitrajului instituționalizat sunt apanajul conducerii ei, că normele se stabilesc prin actul de înființare. Păi, altfel mai puteam aduce în discuție „tranzacția” cu acesta, cu aceasta (arbitraj/instituție arbitrală)? Ne returnăm la anumitul…. Nu-s toate „anumite”, nu toate au un specific? Indiferent care (aș fi ales această variantă verbală), opțiunea automată pare să fie alegerea „… aplicării regulilor sale de procedură.”. Că derogarea de la aiastă normă ar fi nulă. Cu dar-urile de rigoare și repetiția obsedat-enervantă a „afară numai dacă”. Dar-ul fiind unul analitic, după ce părțile ar selecta regulile convenabile și directoratul arbitrajului ar îngădui și unele sugerate și convenite de părți (se plimbă ambiguitatea textuală prin fază „… și reguli ales de părți…”, nu se poate determina exact dacă din cele ale arbitrajului, și ar fi anormal, deja au ales dintre ele, sau ale lor personale). Tot legat de ele, decizia conducerii… stabilește dacă aplicarea „… este efectivă sau prin analogie.”. Analogie cu ce? O repetare inutilă. Se stabilise deja că opțiunea primordială este norma regulilor procedurale ale instituției arbitrale. Dacă vor altfel, este cunoscută situația de la Al. 2. Ce să mai caute o chintesență la Al. 3? Scurt și nu neapărat cuprinzător, părțile au drept de apărare și de contradicție în dezbateri. Nu văd iarăși de ce se trece de la unele la altele brusc și multe dintre celelalte detalii lipsesc. De dosar. C-ar fi de păstrat la instituția arbitrală, dacă aceasta este permanentă. Art. 619.
Din reglement și taxele, și onorariile, și cheltuielile arbitrale. La instituțiile permanente. Presupun că și nepermanentele au totuși modalități de fixare ale celor de mai sus. Art. 620.
Refuzul. Tratament preferențial. Nu vor instituțiile să-și asume arbitrajul litigiului, de bine. Convenția rămâne valabilă (nici nu se putea altfel, este un document intrinsec părților), iar soluția s-o găsi pe la acest „capitol-carte”. Art. 621.
