Propoziții pretențioase – Autozom
Next station.
La familia Banu. Domnul acela înalt, parcă de meserie avocat, doamna sa mult mai scundă, jovială, cu părul făcut pe bigudiuri. Și fiul cu fosta soție și fata. Familia doctorului nu ocupa aceeași casă cu părinții. Ce-am trebăluit noi la jgheaburi nu mai există. De noi jgheaburile și burlanele noastre sunt deja retopite și refăcute în alte forme. Totdeauna când ceva se strică, se învechește sau pur și simplu ajunge praf, ceva în mine se rupe. Precum și ale foștilor vecini. Deși, la câte am ticluit, la câte am montat și la câte am tras câte un chin, ar trebui să nu îmi pese.
Că tot le mai zic unora. Curățați jgheaburile, e păcat de ele cu atâta praf și frunziș în ele. Cred că acum vreo doi ani le spusesem Buleandrilor despre jgheaburile de la frizeria-coafor, de vizavi de Colegiul Al. Vlahuță. Nu știu cât m-au înțeles, cert este că măcar s-a tăiat copacul ce-i alimenta ulucele cu de toate, dar numai fiindcă șaormeristul vecin avea să se extindă până la fosta baracă, unde se copiau documente. Așa e că parcă a trecut un veac de atunci?
Domnul Banu…. Pe măsură ce înainte în vârstă, silueta sa se micșora vizibil, atins de atrofie, boală de bătrânețe și plecare pe lumea cealaltă, însă se ținea încă drept când pleca la cumpărături în oraș. Fiindcă el le făcea, el căra sacoșele. Lucrătura noastră a fost una mai îngrijită ca-n alte date. Pregătite de acasă, cu seuri coborârile. La montaj, mai ales, am făcut tot posibilul să nu zgâriem pereții accidental, să nu-i zgândărim prea tare cu burghiul găurile de fixare a brățărilor pentru burlane, să nu atentăm cu nimic la integritatea aleii de lângă casă – atenuam căderea fiecărui strop de apă tare și picături de cositor cu cartoane fixate sub zonele de lipire -, să nu stricăm iarba pe unde intra mașina fiului în curte…. Călcam încetișor ca pe ouă. Am ieșit basma curată. Toată lumea mulțumită.
La domnul Tîmboiescu, zău că nu mai țin minte ce fusesem angajați să facem, dar bănuiesc că tot despre niscai jgheaburi a fost vorba. Ne-a fost greu să intrăm în curte, să dăm ochii cu el. Noi, foștii copii. Imaginați-vă cum este să te știi bântuit când din stânga, când din dreapta. O curte de grădiniță, doi cireși falnici de strajă intrării în clădirea ei. Considerentele toate de aparținere, fiindcă-i fusesem grădinari, drepturile toate de cocoțat, fiindcă eram copiii străzii unde se situa. De aici curajul nostru de escalada gardul de plăci de beton, vopsite în alb-var cât să se prindă iremediabil de textura țoalelor. Norocul mamelor noastre că nu erau mai mult de un pantalon scurt și un maieu. Spălau după noi mai puțin. Cireșii erau o ispită greu de stăpânit. Pârguite, făceau cu ochiul, mai ales după ce băteam mingea, mai pe zi, după ce fugăream gângănii cu sau fără rost ori doar ca să nu ne atace ele pe noi, ci invers – rădaștele ridicate din via din față a doamnei Tabacu, din ierburile sălbatice ale domnișoarei Marioara -, pe seară. Ei, și-n tentațiile noastre, chiar dacă știam că nu avem voie, ne urcam creangă cu creangă până prin desișul coroanei, mâncând și strângând în sân cireșe. Amare cele din copacul din stânga, ciudat de acre, deși coapte, din cel din dreapta. Pândeam, desigur, să nu fie vreun vecin martor la „frauda” noastră. Un polițai era în față, Oaie, Ștambei în dreapta și Tîmboiescu în stânga. Cu omul legii nu aveam probleme, câteodată nici cu Ștambei, însă, domnul Tîmboiescu avea un simț…. Și un soi de datorie morală, precum odinioară pleiada de asesori populari, chitiți să facă printre semeni dreptate pentru echitate. Aducea o prăjină și încerca să ne dea jos ca pe nuci, inconștient că astfel puteam să cădem din cireși și să ne facem praf. Precum Amedeo la școala nr. 1, el însă căzut din inconștiență, nimeni – așa știu – nu încercase să-l coboare prin astfel de metode. Ne atacase în multe rânduri, ne spusese alor noștri. Circ și panaramă. Așa încât, după 10-15 ani să-i intri în curte…. Nu frica, nu mai era demult o sperietoare, ci chipul acela îndârjit, cu dinții scrâșnind, cu gura plină de cuvinte de ură. Îl asociam în bună parte cu chipul de ipsos din vitrina pălărierului de lângă fosta covrigărie, unde este Mca pe centru azi, ori mai târziu expus pe Ana Ipătescu, a șasea, a șaptea casă pe stânga, azi strada Domnească.
