Propoziții pretențioase – Aspidei
Zăbovirea prea lungă….
Din fotografia aniversară lipsește Gabi Ionescu. De mirare, dată fiind vecinătatea, pe partea cealaltă de stradă. Ca întindere, curții doamnei Tabacu i se opuneau trei altele. De la stânga spre dreapta, cu dreapta privire către ele, casa familiei Pîrvu, casa babei Arghira și casa familiei Ionescu. În fapt, cele trei făceau corp comun, fiecărei părți aparținându-i o suprafață de teren „corespunzătoare”. Cât ținea (și încă mai ține) practic singura cameră a lui nea Vasile și tanti Rozina, pe toată lungimea, de la stradă până la ele să fie cam 12 metri, vreo 11 și gardul. Atât li se alocase din imobil. Că au construit o verandă, loc de atelier și magazie cu toaletă, asta a venit ulterior mutării lor. Partea următoare de casă era a babei Arghira. Pare obraznic apelativul, dar nu i-am spus niciodată, nu în față, altfel. Oricum, o vedeam rar, nu știu dacă și ea era adventistă. Dacă da, așa se explică cedarea camerei din față odată cu terenul aferent. Ei nu-i rămăsese de acces decât o alee îngustă cât poarta de la intrare, dar mai largă pe măsură ce ajungea către partea centrală a casei și până la limita de proprietate. Acolo unde întindea rufe, unde era cișmeaua și unde mai chicoteau, văzându-ne, fetele aflate în gazdă. Ultima parte de casă aparținea Ioneștilor. Cu un singur fiu, până să împlinească acesta 10 ani. Și apoi cu încă o fiică. Gabi era prietenul meu cel mai bun. Eram, motivele nu le știu, singurul acceptat de familie, doar eu le călcam bătătura, aveam voie uneori în casă și mă puteam juca în voie, dar cu limite, atât timp cât părinții considerau necesar. Suficient cât să fim ani de zile amici buni. Fusesem un copil cuminte, nu-mi propusesem niciodată să îi asediez nici viața, nici lucrurile personale prietenului, cum alții nu s-ar fi sfiit. Însă nu aveam nici statura potrivită și nici apucături rele. Educația primită, chiar uneori și cu curelușa sau nuiaua, pentru lucruri minore sau ce nu țineau neapărat de persoana mea, era sănătoasă și destul de bine întipărită în mini conștiința de copil. În acea curte am gustat, credul, din guma chinezească de șters urmele lăsate de creion. Avea, domnule, o aromă extraordinară. Că se ascuțea greu un creion dintre acelea ce la capătul opus avea gumă, era o certitudine greu de combătut…. Ca să ajungi la casa lui Gabi, trebuia să străbați o alee lungă, înșirată pe lângă gardul vecinilor Oaie pe dreapta și brazdele de pământ cultivate de primăvară până toamna cu legume pe stânga, cam de trei metri maxim. Pe măsură ce se apropia de casă, alea făcea o curbă lină spre stânga. Acolo era mica terasă, tot pe stânga, și o magazie de lemne și altele pe dreapta. În față, încă vreo cinci metri, era postată bucătăria de vară, tot din lemn. Aleea continua prin fața ei până la casă. Și acolo brăzdulițe de legume, flori. Casa nu foarte mare, dar bine gândită. Un cerdac mic la intrare. Un hol central. Pe stânga bucătăria și un dormitor-sufragerie, dintre cele de bune și oaspeți, cu două geamuri ce dau către curtea familiei Moșescu-Măciucă. Primiseră acordul și fiindcă în acea odaie nu intra mai nimeni pe timpul zilei. Pe dreapta două dormitoare și la capăt o cămară cu toate cele pentru iarnă. Ca să înțeleagă oricine parcurge rândurile acestea cât de buni, blânzi și îngăduitori erau oamenii înainte, gardul babei Arghira era de plasă, nu mai înalt de un metru. N-am auzit niciodată ca vreuna dintre familii să fi fost deranjată de ceva.
Cât despre lucrări…. Ani în urmă mulți. Arghirei câteva jgheaburi și burlane, pe o zi însorită și toridă. Domnului Ionescu, dumnezeu să-l ierte, tot jgheaburi la partea din curte a casei, dar și bucătăriei de vară. Și azi îmi amintesc fața sa jovială când ne-a văzut intrând, amintindu-și de noi copii zbenguindu-ne pe stradă mai mult și în curtea sa mai domoli.
