Ora de muzică 2 – Vremea destăinuirilor
Tot la carte am rămas.
Andy rămâne un chitarist emblematic, nu neapărat prin excese solistice ca ale ălora de rup griff-ul cu degetele și pana, ci prin cele câteva emblematice repoziționări ale digitației obișnuite. Cu toate acestea, meritele sale inovative rămâneau neamintite, ba chiar era denigrat…. Odată cu Ghost in the Machine, trupa o luase razna. Fiecare încerca să-și apere propriul teritoriu luptând. Așa ajung blonzii să se bată, așa este făcut cu ou și cu oțet Andy de Sting – la ei exprimarea sună „m-a apelat cu toate numele de sub soare cu considerabilă vehemență” -, de a lăsat întreaga suflare albă la față și șocată. Are autorul articolului a spune că Sting era un nemernic egoist, cum îl știa oricine. Aici se încheie review-ul din Chicago Sun, 19 noiembrie 2006.
Booklist face de asemenea considerații la adresa volumului One Train Later. Chestiuni de pondere, o porțiune consistentă vorbește despre anii copilăriei, de elocvență, atribuită capitolului alocat divorțului și restricțiilor de a-și vedea fiica, de importanță, când scrie despre Soft Machine și The Animals, primele trupe. O viață petrecută în turnee, „o cameră de hotel în orașe ciudate unul după altul”. Deh, costul celebrității. 15 septembrie 2006.
Kirkus a selectat pentru început zona de timp în care Andy încerca să „domesticească” instrumentistul, perioadă de maxim devotament pentru muzică. Remarc avertismentul pe care autorul recenziei îl transmite cititorilor și doritorilor de a achiziționa cartea, decuplând interesul pentru senzații tari – consum de droguri al muzicienilor în spatele scenei, defăimarea colegilor, deși putea exploata la maxim aroganța și egocentrismul lui Sting, aroganța și excesul de autoritate a lui Copeland – prin formula „aspecte banale ale vieții muzicianului itinerant”, așa cum sunt mulți muzicieni în devenire și la vârful carierei. Ca să înțelegeți mai bine, nu mulți au privilegiul unui singur grup toată viața pe de o parte, și, desigur, nu există muzicieni care să stea într-un singur loc pentru a se exprima artistic. Nici n-ar fi indicat. Ar zace într-un sat uitat de lume și ar satisface starea de beatitudine a consătenilor după o zi de muncă. Verdictul pentru scriitor este unul pozitiv, se remarcă nota autoironică, ritmul alert, însă și frazele elegante, modul său de a vedea lumea prin care s-a preumblat, discordanța dintre oamenii și obiceiurile din locurile natale și cei din Europa sudică, din Argentina, Chile, unde dictaturile, pe cât sunt de terifiante, au izul acela de suprarealism, pe care unul ca el îl găsește amuzant și nu în ultimul rând din Japonia, unde s-a „ciocnit” de Yakooza, un loc de o ciudată straneitate. N-a ocolit episoadele halucinante ale relației de amiciție cu John Belushi. 1 august 2006.
Cu doar o zi înainte, Susan Schulman, în Publishers Weekly Review remarcă și ea generozitatea memoriilor, meticuloase pe alocuri, ale muzicianului. Considerațiile purced între comparațiile episoadelor memorabile, precum alăturarea de Clapton, improvizația cu Hendrix, drogarea împreună cu Belushi, deși extraordinare, cu un grad mai mic de narativitate față de amintirile cu mult mai banale și „mai convingătoare”. Sintetizând, la final, Susan descrie volumul ca „un jurnal de călătorie, sincer, al unui copil britanic, care, subzistând „cu o dietă de muzică și de speranță”, a traversat cele mai râvnite peisaje ale culturii pop și a trăit pentru a scrie despre ele.”.
