CulturăLiteradura

Literadura nr. 37 (13)

Ramona MÜLLER

8.10.2024
Lacul Humantay, Peru

Durere, legendă și frumusețe în același rucsac

Este 3:30 dimineața. Întunericul mai stăruie pe trotuare. Rozalindion, trolerul meu roz și aristocrat, ne privește mândru și tăcut. Rămâne acasă să vegheze scena goală. Îi arunc o ultimă privire complice, iar el pare să-mi spună: Mergeți voi, eu țin frontul aici. Șoferul adună alte umbre somnoroase de pe marginea drumului, iar ghidul apare abia mai târziu, însoțit de doi americani adormiți și ei. Între două hurducături, adormim. Străbatem orașul pe străzi pustii. În urma noastră o liniște întunecată.
După două ore, coborâm în Mollepata pentru micul dejun. La 2.810 metri, copiii joacă fotbal pe o pășune. Câțiva turiști, cu entuziasm matinal, se alătură. Râsete, mingi șutate printre rucsacuri și o aromă îmbietoare de cafea. Ne aprovizionăm cu apă, gustări și curaj.
Drumul spre Soraypampa urcă încet, printre sate ce par lipite de coline – Poroy (3.540 m), Izcuchaca (2.939 m), Limatambo (2.544 m). Timpul curge aici după o altă logică, poate una minerală. Ajungem la Soraypampa (3.900 m), unde aerul trebuie inhalat cu respect. În față, se ridică munții Apu Salkantay (6.230 m) și Humantay (5.250 m). Zeii tărâmului de gheață. La Casa Mollechayoq, ne întâmpină fețe de masă viu colorate și ceai de coca în ceșcuțe de ceramică. Totul pare o repetiție generală pentru un vis andin.

Calul filosof și Cleopatra răsturnată din Anzi

Închiriem doi cai – 190 de soles – și urcăm. Arrieros, echipați cu stații de emisie-recepție și o ierarhie demnă de o mică armată, ne oferă și căști de protecție. Arrieros sunt personaje emblematice ale Anzilor sud-americani, aproape legende vii. Sunt călăuzele și transportatorii tradiționali, oamenii care străbat munții împreună cu catârii sau măgarii lor, ducând pe drumuri abrupte provizii, mărfuri sau chiar povești. Îi recunoști de departe: poncho-urile groase, pălăriile cu boruri largi, fețele arse de soare și privirea ascuțită a celor care citesc muntele și cu ochii închiși. Pașii lor sunt siguri, iar animalele îi urmează într-un ritm aproape mistic, de parcă între ei ar exista o înțelegere veche de secole. ei sunt liantul dintre sate izolate, mesageri ai veștilor și martori ai timpului. Cântecele lor, fluieratul cu care își ghidează catârii și glumele spuse pe drum fac parte din coloana sonoră a Anzilor.
Eu primesc un cal maro, Dimi pe cel negru. Băiatul ce ne însoțește strunește doar calul lui Dimi. Al meu e un filosof: refuză autoritatea, se abate de la potecă, gustă din iarbă cu o nonșalanță zen. Simt că nu mă iubește. Sau poate doar mă ignoră, nu sunt deloc în largul meu. Concluzionez că suntem într-un dialog surd. El cu gândurile lui, eu cu ale mele, amândoi străini unul de altul. Eu călare, el pe drum.
Drumul șerpuiește prin munții semeți, printre vârfuri care sfidează cerul. Cloșuri de gheață păzesc taina eternității geologice. Natura, măreață și impasibilă, își poartă tăcerile nobil. Într-un moment de neatenție, talpa îmi scapă din etrier. Calul filosof se oprește să bea apă, iar eu, fără preaviz, cad. Gravitația își face treaba cu devotament. Mă trezesc pe pietre, în stil Cleopatra căzută din lectică, și anunț, cu un ton teatral: Sunt bine, sunt bine! Deși, în sinea mea, fac inventarul oaselor. Ghidul, cu fața unui veterinar aflat la o naștere complicată, mă ajută să mă ridic. Continuăm, eu ceva mai boțită, dar cu un zâmbet indecis: asta e povestea de spus la iarnă, lângă sobă, cu vin fiert și un public fan. Șifonată, dar neînfrântă. Căci, nu-i așa, ce-i o căzătură pe munte față de măreția Anzilor și ironia divină care te prinde exact când crezi că ai echilibru? Mă urc din nou în șa, cu un aer mai puțin eroic decât dimineața. Încerc să-mi conving corpul că nu urmează o nouă tortură, ci o plimbare scenică prin paradisul andin. Gândul îmi fuge, inevitabil, la polița de asigurare – oare acoperă și ego-ul zdrobit? Sau doar oasele vizibile pe radiografie? Mă întreb și dacă nu cumva ar fi fost mai logic ca băiatul care mână calul lui Dimi să-l strunească și pe al meu. Dar calul meu are altă părere. El e un spirit liber, un poet al ierbii de margine, prea adâncit în propriile reflecții ca să accepte să fie dirijat de cineva. Eu, călăreț de ocazie, sunt doar invitat accidental la meditațiile lui.

Lacul cu ochi de jad

Lacul Humantay ( 4 200 m) ni se dezvăluie în toată splendoarea sa. Ochiul său de jad, hipnotic pare să adune în el toate dorințele tăcute ale celor care au urcat până aici. Pe mal, o turistă chineză transformă momentul fotografic într-un ritual solemn. Timp de douăzeci de minute, dacă nu mai mult, pozează în fața camerei cu expresii variate și gesturi de balerină digitală. În jur, turiștii murmură vizibil iritați. Lacul rămâne impasibil. Este înțelept. A văzut mii de astfel de drame umane.
De aici, privirea îmbrățișează munții: Apu Salkantay, falnic și alb, și Humantay, abrupt și întunecat. Se spune că lacul s-a născut din lacrimile lui Apu Salkantay, trimise către pământ din iubire, durere și generozitate. Alții vorbesc despre dragostea imposibilă dintre Salkantay și zeița muntoasă Veronica (cunoscută și ca Wakay Willka) – doi îndrăgostiți despărțiți de zei, al căror dor a devenit râuri și lacuri. Îți vine să crezi toate legendele aici, unde aerul e rarefiat.
Pe traseu, descoperim o surpriză: un refugiu format din domuri geodezice, comparabile cu niște capsule de explorare spațială aterizate printre stânci. Platformele din lemn, grădinile amenajate cu pietre și hornurile fumegânde adaugă o notă de poezie practică – omul, chiar și la peste 3.900 de metri, reușește să creeze confort fără să strice magia muntelui. Oaza noastră temporară printre uriași.
Coborârea începe, dar corpul meu are alte planuri. Durerea căderii de mai devreme prinde glas. De la primele trepte, simt cum totul devine o luptă: cu pietrișul, cu panta, cu propriile oase. Plâng. Plâng de durere. Mă simt ca într-un test de anduranță fizică și psihică. Picioarele nu mai știu să fie picioare, iar inima îmi bate haotic. Încerc să mă încurajez: Prințesa Xena la botul calului, îmi zic printre dinți. Sau, și mai bine, mă imaginez un personaj din Hogaș, călăreț optimist, dar cu un final de poveste previzibil: Și iată că, într-o clipită, călărețul cel neînfricat se prelinge de pe cal ca o clătită pe tigaie! Durerea își revendică drepturile. E ca și cum cineva mi-a strâns trupul într-o menghină invizibilă. Fiecare pas devine o tortură într-un peisaj de vis.
Coborârea asta chinuitoare pare a dura secole.
Ajungem la o tarabă. Un porumb fiert îmi oferă alinarea aceea copilărească, pe care niciun calmant n-o poate egala. Dimi își descoperă propriile urme ale bătăliei: o șa nemiloasă și o durere discretă, dar fermă.
La întoarcere, mă așez în microbuz cu o solemnitate de martir pedepsit pe nedrept. Orice zdruncinătură – și sunt multe – mi se împlântă direct în coaste. Mă ghemuiesc ușor, într-un colț al banchetei, visând la duș fierbinte, cremă antiinflamatoare și promisiunea eternă: Data viitoare nu mai urc pe cal. Sau dacă urc, să fie de lemn, într-un carusel. La farmacie, apelăm la prietenul nostru fidel: aplicația de traducere.
Cumpărăm antiinflamatoare și geluri cu ajutorul unui trio de salvare: telefon, farmacistă și mimă. Tastăm, arătăm, zâmbim. Mulțumim zeilor farmaciei moderne și celor ai munților, în aceeași rugă!
Este marți. Da, din aceea cu trei ceasuri rele. Și totuși… ziua asta are ceva magic. O frumusețe brută, cu lacrimi și râsete, cu mituri și antiinflamatoare. O zi trăită cu totul. O zi care merită fiecare pas dureros.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share