Propoziții pretențioase – Asanați
Cred că într-o noapte, după ce se calmase nebuna, s-a complotat pentru eliberarea lui Mitică din magazie. Cu lacăt tăiat, noaptea, în liniștea cea mai deplină.
S-a demolat. Mare forfotă prin curte, și pe o parte, și pe alta, intrau și plecau muncitorii. Timpuri cu schemele lor, cu oamenii și cerințele, nevoile. Stai îngrămădit, n-ai loc de-un pârț. Nici vorbă de intimitate. Locuri de ascunziș doar sub pat. Unde erau toate scamele și praful deversate de învelișurile de sac, paie și alte material, presate de fiecare parte a corpului de la o simplă așternere pentru somn la concursuri de sărit în înălțime. Mi-am și smuls un surâs amintindu-mi. La noi ca la noi. La Mița și Șontorogu…. Parcă se înveșnicise mirosul aerului, al țoalelor, al mobilei, pardoselii, pereților și tavanului. Un iz înțepător în care și mucegaiul, și mizeria, și urina își presărau, precum sprayul dozele infinitezimale, miasmele în atmosfera „familială”. Două camere, dar spațioase. Ziceam eu atunci. Dar, de mă pun să refac măsurătoarea odăițelor noastre și să adaug surplusul Miței, cifrele rămân tot mici. Doar comparația rămâne în picioare. Un metru în plus e lucru diferențiabil. Dormitorul copiilor era dublu decât ultima noastră cameră și încă treizeci la sută în plus. Încăpea, din amintirile ultimei nașteri a mamei, înainte cu puține ore, când Nae i-a sărit pe abdomen și n-a mai putut să-l mai țină pe Cristi în pântec, dormeza de două persoane, cu ladă, separată, de plapumă și perne pe toată lățimea. Sau. De la tocul fostei uși încăpea masa de televizor cu televizorul, cu puțin spațiu între ea, perete și dormeză, și dormeza pe lățime. Sau. Era șifonierul în locul dormezei și dormeza din șifonier până în perete. Televizorul rămăsese tot acolo. Oricum le-ai fi așezat, nu rămânea loc să arunci un ac. La Mița era însă „boierie”. Dormitorul dispunea de două uși, accesul de afară, direct, și accesul în sufragerie. Între ușa de afară, fereastră și peretele opus încăpeau recamierul, masa, un dulap și loc cât să danseze mamaia Mița – după nașterea gemenelor Tudoriței – duminica și la zilele onomastice pe muzica lui Onoriu și Gabi Lunca – ce producea auzului nostru daune iremediabile – în voie. Deși mai lungă, sufrageria Miței, pe aceeași lățime, părea mai îngrămădită. De vină erau cele două paturi pe pereți opuși, masa dintre ele și dulapul din prelungirea unuia dintre ele. Uitasem de sobe. Câte una de încăpere….
Harnicul. Bietul. Deșteptul.
Familiei. Se străduise Nicușor să învețe, cum putuse la generală. La liceu, însă, toate se schimbaseră cam din temelii. Din fostul grajd și adăpost pentru trăsură, rămas de pe timpul celui care deținuse practic imobilul în care locuiam, cel naționalizat, Igo-ul, IGCL în vremurile acelea, construise două cămăruțe în care băieții cei mari, Nicușor și Mitică, se mutaseră. Aveau, în sfârșit, un loc unde să se pitească, să se baricadeze de furia, încă la cote alarmante, mă-sii. Se îngrijise Nicușor să aibă acolo, un spațiu cât de cât intim, să poată învăța. Să se desprindă de ai lui definitiv. Tehnician agronom, pentru un băiat cu starea și familia lui era echivalentul inginerului provenit dintr-o familie de muncitori la șaibă și confecții de haine. Și se asediau, bieții, cu toți. Anișoara și Tudorița plecaseră la casele lor, cei patru rămăseseră să sufere în continuare. Noul imobil alipit le asigură astfel, la vremuri crâncene, adăpostul fizic. Fiindcă cel audibil era greu de obținut. Ce fărâma tata în furibunda lui căutare a mamei, la beție, însă Mița era de auzit la „talgere” și solo voce până la Ichim milițianul, la colț, vizavi de școala nr. 1.
