Literadura nr. 37 (10)
Paulina GEORGESCU
Pictorul
– Bună ziua, iubire…
Pictorul își lasă desenul. Și caută cu privirea. O aură luminoasă răzbate prin ușă. Se uită atent. În centrul aurei, chipul unei femei. Al unei femei fără vârstă. O cunoaște? Chipul i se pare din ce în ce mai cunoscut. Oare s-au întâlnit altădată? A mai fost aici? Femeia din fața lui prinde contur tot mai mult. Este o femeie în vârstă. Cândva sigur a fost o femeie frumoasă. Îi studiază umbrele. Umbrele ochilor. Atâta blândețe ascund! Și totuși multă tărie. Femeia aceasta este o femeie puternică. Deși, dacă se uită atent, este destul de fragilă. Se apropie de el, îl privește. Mă cunoaște, își spune în gând pictorul. Cum am uitat?
– Mă bucur să vă cunosc, spune pictorul, cu ce vă pot fi de folos?
Femeia se uită spre el întrebător. Nu se aștepta la această întrebare? Nu. Nu o cunosc, își continuă el gândurile. Sunt sigur. Dar vocea îmi pare cunoscută.
– Sunt pictor. De aceea vă întreb. Poate aveți nevoie de un portret.
– Știu…
Răspunsul este scurt. Și poate puțin trist. De ce? De ce el nu o recunoaște? Când s-au mai întâlnit? Dacă nu-și dorește un portret atunci ce vrea? E munca lui, din ea trăiește.
– Nu-ți fie teamă. Te voi plăti…
I-a ghicit gândul… dar la prieteni el nu le cere bani. Dacă-l cunoaște înseamnă că au fost prieteni. Apoi își părăsește șevaletul. Se ridică. O ia de mână pe femeie. Ciudat! Îl electrizează. Mâna femeii frige. O, nu! Doar nu am halucinații! Femeia este vie! Și-atât de frumoasă! O vede cum tresare. Probabil și mâna lui o frige. Îl privește de parcă ar străbate prin el… până departe. Apoi o poftește să se așeze pe canapea. Femeia îl urmează tăcută, dar rămâne cu aceeași privire în gol. Cu mâna întinsă, pictorul privește în ochii femeii. Ce verde frumos, ca de smarald! Simte că se îndrăgostește de ei, de culoare… cum fac pictorii… se îndrăgostesc de culori.
– Poți să-mi faci un portret? Aș dori un portret special.
– Cât de special?
– Vei vedea… Îți vei da seama…
Femeia se așază pe scaun. Privirea îi rămâne ațintită spre fereastră. Stă tăcută. Și nu mai zice nimic. Pictorul rămâne înmărmurit. Câtă frumusețe! Femeia în vârstă nu mai e. O alta i-a luat locul. Își ia șevaletul în mână. Începe… Îi e teamă ca vraja să nu se sfârșească. Mâna lui desenează fără ca el să se uite. Nu privește deloc șevaletul. Rămâne blocat în smaraldul ochilor ei. Femeia nici nu respiră. Parcă este un înger. Aude cum femeia vorbește:
– Am obosit. Voi reveni mâine… Te rog să mă ierți. Nu mai pot să rezist.
Vraja se rupe. Pictorul o privește din nou pe femeie. Aceeași femeie în vârstă se află acolo pe scaun. Pe șevalet o altă femeie se-arată. Femeia se îndepărtează, iese pe ușă. Lumina o învăluie din nou… Pleacă, dispare… Nu se mai vede. Pictorul rămâne. Se uită. Nici nu au stabilit când să mai vină. A fost o iluzie? se întreabă el singur. Se freacă la ochi. Poate visează. Nu. Nu visează. În urma femeii se simte un miros de parfum… Verdele acela ar vrea să nu-l uite. Nu l-a regăsit niciodată, în alți ochi. Privirea femeii îi rămâne pe suflet. Pe scaun în locul femeii o eșarfă atârnă. Și-a uitat-o, își zice în gând. Va veni după ea. Pictorul trece din nou la masa de lucru. Din tablou femeia-i zâmbește. O iau razna. Cum să-mi zâmbească un desen? Poate am nevoie de odihnă. Lasă lucrul deoparte. Închide ochii. Chipul femeii îi apare din nou. Sunt bolnav. Mâine voi merge la medic.
– Nu ești bolnav. Ne cunoaștem. Sigur ne-am întâlnit altădată.
Deschide ochii. Femeia este iarăși în ușă. Cum i-a citit gândul? Apoi femeia continuă:
– Am venit după eșarfă. Este o amintire. Pentru mine valorează enorm.
Eșarfa. Da. Unde a pus-o? A avut-o în mână. Se scuză timid. A rătăcit-o printre desene. O va găsi mâine. Își zice în gând… Va avea un motiv sigur… Acum știe că nu se va răzgândi. De data aceasta îl privește și femeia atent. Ochii ei verzi strălucesc.
– Când veți veni?
– Nu am oră. Nu am timp. Timpul meu nu mai e.
Pictorul tace. Încă mai crede că este bolnav. Îi e teamă să nu fie decât o iluzie. Aude inima cum îi bate în piept. Este îndrăgostit doar de culori? Ce îl atrage? Doar verdele ochilor ei? Întinde mâna. O mângâie. Femeia nu zice nimic. Stă pe loc pironită. E vie! Nu este o iluzie! E fierbinte. Ea se retrage încet. Și șoptește:
– Nu e timp. Timpul meu a murit.
Dintr-odată femeia în vârstă dispare. Și apare femeia cea tânără. Vraja din nou se produce. Pictorul își ia șevaletul. Iar mâna dansează. Prin magie femeia stă iarăși pe scaun. Și se uită undeva într-un punct fix. Sigur acolo, în mintea femeii, este cineva din trecut. Sau poate e viitorul. Pictorul și-ar dori să fie chiar el. Femeia îi cere desenul. Vrea să-l privească cum e. În desen au dispărut toate. Și umbre. Și riduri. Ce se întâmplă? Pictorul ei a greșit? Îl privește atentă. Ce bine ar fi… Să fie din nou în acel timp! Știe sigur. Acolo în timpul acela… În timpul acela a trăit. Nu știe cum a ajuns ea în acest timp. Privește desenul, pe pictor. Și lacrimile încep s-o inunde. Ceva a greșit. A evadat din acel timp. Dar cum? Cum a făcut? Pictorul se apropie iarăși. Îi mângâie ochii. Apoi o sărută pe buze. O arde. Ce n-ar da! Ce n-ar da să se întoarcă! Femeia ia desenul în mână. Se așază în genunchi. Și îl roagă pe pictor:
– Fă o vrajă. Te rog. Scoate-mă de aici din desen. Suflă. Vreau să fiu vie. Așa cum eram
în acel Timp. Te plătesc. Îți ofer tot ce vrei.
Pictorul dă din umeri. Cum să facă? El nu are această putere. În continuare o mângâie. Nu i s-a întâmplat niciodată să fie atras de model. Poate există o vrajă… să sufle. Și să o scoată din pânză… Este atras de femeia care stă gânditoare pe scaun… Femeia se ridică și-i spune:
– Dragostea mea… Nu m-ai uitat. Am știut eu.
Femeia îi spune din nou că-l cunoaște. El nu-și amintește, dar sigur s-a îndrăgostit de femeie. Așa cum este, cu riduri. Ochii lui de artist nu le vede. O, ce n-ar da! Ce n-ar da, el să fie în timpul acela! Îi ia mâna femeii. Nu ar vrea să-i dea drumul. Îi șoptește…
– Rămâi. Unde pleci? Nu vreau să mă lași singur. Nu știu nici cum te cheamă.
– Mereu uiți. Spune-mi simplu, încredere. Mă voi întoarce… cum mă întorc de fiecare dată… iar tu de fiecare dată mă uiți.
Apoi dispare brusc. Se pierde în noapte… Pictorul iese afară, vrea s-o prindă… dar iarăși nu este. Acoperă șevaletul, parcă de teamă să nu plece femeia. Apoi adoarme cu gândul la ea. De-afară luna privește. Pictorul, deși doarme, vede cum luna coboară și intră în cameră. El se ridică. Plutește. Se uită în jos. O, Doamne! Corpul lui este încă pe pat. Și crede că se petrece cu el un miracol. Merge spre șevalet. Ridică pânza. Nu are curaj, dar privește desenul. Femeia este încă acolo. Tristă… cu privirea pierdută. Ar vrea să o mângâie, dar își dă seama că este doar un desen. Cuvintele ei îi răsună în minte. „Fă o vrajă. Te rog. Scoate-mă de aici din desen. Suflă. Vreau să fiu vie. Așa cum eram în acel Timp. Te plătesc. Îți ofer tot ce vrei.” O, ce n-ar da să facă o vrajă! Pictorul se dă câțiva pași înapoi. Vrea să privească de la distanță desenul. Într-un colț, luna privește tainic spre el. Ciudat! Luna îi face cu ochiul, parcă îi spune că e de acord. Pictorul însă nu știe cum să înceapă. Merge, își face avânt… Se-aruncă pe șevalet. Și intră în pânză. Acolo găsește femeia. E tristă. Nu dă semne că-l știe.
– Am venit eu. Nu mă recunoști?
Femeia tace. Cu aceeași privire absentă. Nu aude nimic. Pictorul îi ia mâna. Insistă. Vrea să o scoată de-acolo rapid. Dar nu poate. Rămâne blocat. Rămâne blocat în desen. Privește spre patul în care dormea. Corpul este încă acolo, pe pat. Dar el rămâne totuși blocat. În propriul desen. Nu are altă scăpare. Rămâne într-un timp ireal. Și crede că tăcerea aici este lege supremă…
