Propoziții pretențioase – Asiatul
Când ești mic, toate sunt mari, înalte, inabordabile.
Inclusiv fetele. Ceea ce nu m-a împiedicat să devin în primăvara lui 78 să devin cel mai pupăcios puști din tabăra de la Arbănași.
Cu fetele pare că a fost mai ușor. Cu escaladarea gardului domnișoarei Marioara mai greu. Sărea afurisita minge când era jocul de fotbal mai în toi. Din cauciuc gros de numai trei milimetri, își făcea vânt dintr-un șut un pic lobat peste țambrele bătrâne ca și domnișoara. Din lanțuri de cinci, ce rezistaseră zdravăn intemperiilor, căci am prins niște ani grozavi, cu ploi ce ne scoteau pe stradă cu picioarele goale după, cu zăpezi și înghețuri ce ar fi trebuit să le dezgărdineze din lețuri orizontali de care stăteau fixate în cuie. Mai ușor ne era – și ne rugam să treacă mai bine la vecinii din dreapta – să escaladăm țepușele metalice ale domnului Arghir. Fiindcă puteam să aspirăm la o escaladă mai simplă. Fundamentul de ciment sclivisit cu pietricele de marmură era de optzeci de centimetri, peste care, oricât de mici, puteam întinde mâinile, să ne prindem de gardul din bare metalice drepte cu modele rondelate, să ne ridicăm picioarele pe fundație, să introducem lăbuțele pitice prin „seuri”, să dăm peste unul dintre picioare, apoi pe celălalt, să refacem traseul de escaladă în coborâre, dar sărind ultima parte printre flori. Deși acolo, în vârf, simțeam în rect ascuțimea boantă a țepușelor o secundă. La domnișoara Marioara aceste operațiuni se transformau în coșmar. Gardul nu depășea un metru șaizeci, era chiar mai scund decât al nostru, însă aruncarea peste el era dificilă. Alunecau sandalele, tenișii, iar forța brațelor – care, bețele? – prea puțină ca să urce restul corpului deasupra. Aveam însă alt avantaj. Puteam zăbovi, când domnișoara se perinda încet prin veranda cu atârnați, ascunși lângă casă și, când era cu spatele, rămânea timp suficient să luăm mingea, să o aruncăm pe stradă și să sărim înapoi. Dacă n-aveam ghinionul să ne prindem în culmea gardului turul pantalonilor și să ne trezim cu gura de asfalt. Și bucata aceea de curte, între gard și casă, a devenit, într-una dintre recuperări, locul nostru de cercetare. Aproape că începusem să dăm mingea intenționat dincolo. Eu am fost cel care a debutat „goana după aur”. Făcut una cu buruienile, în așteptarea momentului propice, pe o vreme ce anunța ploi, înnegurată, mi-a sclipit în privire ceva. Am întins palma, am atins, am scurmat un pic în pământ și am scos la iveală o bucată de metal murdară, coclită. Am atestat imediat artefactul: era o zvastică germană. Mi-am reprimat un țipăt de uimire, un „mamă!” mut mi s-a plimbat prin gingii. Nu-mi aduc aminte aversul, e atât de demult încât abia am găsit întâmplător între amintiri episodul și cele câteva mici detalii implantate pe retină. Am scos-o la iveală imediat celor cu care mă jucam fotbal. Se stârnise în ei o curiozitate și fiecare atingea medalia ca și cum palpau ceva mai prețios ca aurul (nu știam atunci de Graal, de moaște sfinte și alte obiecte cu statut fantastic). Zile în șir, după, fiecare și-a încercat norocul iscodind în pământ cu retinele dilatate, cu degetele febrile. Cred că a mai fost o descoperire, numai bună să se mai împăuneze victorios unul dintre ceilalți – poate Gabi Ionescu, poate Nae sau Zamfirică – cu ea. Cred că o monedă. Deși negăsirea vreunui alt obiect a pus un strat de praf peste curiozitatea noastră, tot locul era un adevărat sit. Am fi răscolit prin casă – erau destule lucruri pe care le văzusem în seara când am intrat la domnișoara Marioara în cameră, pe pianină, pe pat, pe masă -, am fi intrat în debaraua din capătul atârnaților să scormonim printre oale și ulcele…. Și cred că în acea seară fusese binevoitoare dintr-o nevoie personală. Poate și fiindcă mi se dusese buhul că se va alege din mine măcar un violonist celebru și voia să-mi facă un cadou înainte să nu mai fie….
