Propoziții pretențioase – Aurești
Al multelor tristeți. Dezamăgirea încă nu se născuse în sufletul meu de foarte puține kilograme.
La școală, aproape să fiu refuzat. Aveam șase ani, dar nu și greutatea. Să fi avut 18? Probabil că eram dezghețățel de m-au acceptat totuși. Altfel…. Așa am învățat prima lecție: mai bine mic și deștept decât mare și prost. Știți că am făcut popas la Arghiri – inițial preferasem Arghiroi; m-am răzgândit fiindcă…; e timp de explicații – dintr-un motiv. Între gardul lor și al nostru s-au petrecut cele mai multe dintre orele, zilele și anii copilăriei. Mele. Cele două trotuare și asfaltul dintre ele mi-au scris algoritmul chimic al trăirilor.
Simplele ieșiri sfioase pe poartă, cocoțarea pe gard, cât să iasă peste claia de păr abanos și ochii cărbune câteva clipite, curios la școlarii ce se preumblau la și dinspre școala nr. 1, la tinerii îndrăgostiți ce-și îndreptau pașii către parc, casa de cultură, cinema, grădina de vară, centru, la bătrânii ce-și târâiau demn trupurile neputincioase, dar mai ales nerăbdător să vină tata de la serviciu. Nici vorbă să fi fost atletic. Abia 18 kilograme la clasa întâi, cu promisiuni la doamna doctor Lăstun că mă pune mama pe îngrășat și la primul control am măcar 20. Obținute greu. Dorința mea de a cânta la vioară mai că mi-a mai redus în primă fază unul. Cumulul de oameni noi, emoții, neînțelegerea mea cum se scârțâie corect cu arcușul, mirosurile, auzurile… toate mă epuizau. Nu fusese suficient că rămăsesem fără cățeluș, că Nae căzuse de pe scara de incendiu a școlii unu, că…. Toate amintirile din conștiința trezită undeva într-o zi, când se născuse teama, frica, greșeala. Acumulate, strânse ghem în inima mea mică.
Celelalte, „departe” de casă, începând cu Moșeștii, cu domnișoara Marioara, cu Tabacii, cu Pârvii și baba Arghira (ați priceput acum de ce nu Arghiroi), cu Ioneștii și „Oaie”-ii, cu grădinița s-au consumat cu vioiciune și dramatism juvenil. Dincolo, granița imaginară țesea povești necunoscute, periculoase și interzise. Nu aveam voie să avansăm un pas. Auzisem destule înfiorătoare întâmplări, pledate uneori cu palma peste fund de avocata siguranței noastre, mama, și chiar de mulți dintre cei de pledau pentru cumințenia cuvenită unor copii, vecinii, oameni străini nouă, deși apropiați alor noștri și, desigur, de coana Nela, bunica. Avea niște bau-bau ascunși în gură pentru când încercam, liberi de contractul parental câteva ore, să uităm pe ce lume suntem.
Pe domnișoara Marioara o prinsesem bătrână. Suficient de grasă ca să se miște greoi, suficient de gârbovită ca să ridice capul repede din pământ și suficient de desfigurată de anii mulți cât să ne înspăimânte și să ne facă din nopți coșmaruri de scăpat în pat. Altfel, era o femeie blândă, îngăduitoare, închisă între pereții casei ei cu cerdac, cu catrafuse puse pe unde rămăseseră de zeci de ani, cu pisoii, cu curtea enigmatică dusă până la limita cu primele case de pe ulicioară, după ce faci stânga. Cât ținea proprietatea ei, pe Amurgului, eram încă în zona controlabilă. Nu avea câine, nu știu dacă nu sunt multe cinci degete ca să număr vizitatorii pe care rareori îi primea. Incluzând familia Arghir, domn, doamnă, fiică și pe doamna Tabacu. Probabil că n-o dădea afară frumusețea din casă, probabil nici urâtă cât să nu aibă măcar un admirator. Probabil războiul îi răpise vreunul. Căci femeie fără educație nu era. Dovadă pianina de epocă, cu două suporturi de lumânări, prinse de capacul pe care se așează partiturile, ce maschează mecanismele de percuție și permite acordajul, reglajele și reparațiile, de la capul patului.
