Fărădelegea lui Călin – Anyone can judge us
Cartea nu-i gata, doar titlul se epuiză pentru un al doilea.
Uite că-i mai bună franceza, care, ca să nu stea în dilemă cititorul, pune un accent unde e nevoie, nu stă în baza dicționarului să dea soluția corectă. Așa trebuia în expresia titlu. Să nu dea palpitație impresiei. Cum vă sună „Eliberarea de copii…”? Nu a chestiune cu ostatici? Și ce urmează în textul titulaturii este la fel de „halucinant”. Ce-s alea „… copii de pe hotărâri…”? Ai pus peste hârtia originală a hotărârii instanței (deși nu suntem ieșiți din cartea a 3-a, care o ține p-a necontencioasă și pe încheiere în loc de hotărâre, dar și pe lipsa autorității lucrului judecat) calc, ai rescris pe el toate formele literelor de dedesubt? N-or fi copiile acestea „ale hotărârilor”, și, cum continuă antetul, eronat lingvistic, „… de pe alte înscrisuri”? Și, în nebunia nebuniei, Al. 1, Art. 538, revine la încheiere, chiar dacă are în completare și hotărârea, și înscrisurile, însă și ceva „inedit” pentru cele înșirate deja: dispozitivul. Copii, dar semnate de toți judecătorii (nespecializați aici în „ai completului ce au soluționat cererea necontencioasă”). Sancțiuni aidoma grefierilor prinși cu falsuri. Dobânditorii de drept sunt părțile. Extra dobânditorii, când ședința nu a fost publică, le pot obține doar cu voia președintelui. Aici lista este mărită: „… încheieri, expertize, înscrisuri sau declarații de martori…”.
Uitasem că și banii sunt bunuri. Ei, valori, titluri și lucruri diverse, aflate în custodia instanței sau „… în depozitul altuia…” (bizar „altuia”; ce să caute?; nu era persoană, fizică ori juridică, alte persoane sau instituții abilitate ori nu?), pot fi cerute înapoi, pretinse doar de „… persoana îndreptățită…”. Evident. Și da, prin cerere. Aceasta trece prin tăvălugul camerei de consiliu. Cu părți citate, când trebuie neapărat. Ar fi fost culmea ca în încheierea de eliberare să nu se specifice cine le eliberează și cine le primește. Toate acestea atacabile. A nu se uita, lucru stipulat de Al. 4, că pentru posibilitatea înaintării cererii de eliberare a bunului/rilor există o hotărâre judecătorească. Că de-aia încă suntem la necontencioase. Art. 539.
La finalul „cărțuliei”, chestiunea inventarului bunurilor minorului. Tutelat. Tutorele-i va fi citat, precum și membrii consiliului de familie. Dacă minorul a spart pragul anilor celor fără de buletin, el însuși va fi chemat de instanța de tutelă. Prin delegatul ei. Inventar cu date de identificare a bunurilor, mobile, imobile, cu descriere sumară, cu mențiuni de stare și valoare estimativă, cu indicarea înscrisurilor ce le aparțin. Creanțele nelipsite, datoriile și pretenții ale tutorelui sau consiliului de familie. Art. 540.
Din nou chestiuni ambigue. La căpătâiul cărții patru. „Despre arbitraj”. Cum fotbalul îmi bântuie creierul prin inserțiile audio-video seara, m-a dus direct pe gazon. Alt cuvânt n-o fi găsit Codul de Procedură Civilă? Jurisdicție alternativă, cică, cu caracter privat. Cu reguli „… derogatorii de la dreptul comun…”, între părți și tribunalul arbitral. Să nu depășească ordinea publică și imperativitatea legii. Art. 541.
Ce poate constitui obiectul arbitrajului. Orice litigiu în afara…. Și ce nu poate…. Litigiile maritale, capacitatea persoanelor, succesiune, relațiile de familie, alte drepturi ce nu țin de o dispunere a părților. Cine. Statul. Autoritățile publice. Autorizate de lege sau convențiile din care România face parte. Persoane juridice de drept public și cu obiect al activității, printre altele, și economic. Art. 542.
Convenția arbitrală contează. Arbitru poate fi oricine. Unul sau mai mulți. El/ei vor da o hotărâre definitivă, obligatorie, după ce vor judeca litigiul. Ei sunt, deci, „… tribunalul arbitral.”. Art. 543.
