Propoziții pretențioase – Asindet
Unde sunt amintiri plusezi, unde puține și-au mai lăsat praful prin bibilică….
N-am prididit să revin asupra zilelor copilăriei, tinereții și începutului maturizării mele. Cu primii trei ani de viață, un an și jumătate din 93 până-n întâile zile ale lui 95 de „bejanie” pe la Bălăceanu și, firește, cele șaisprezece luni de armată, în 2000, când am părăsit-o, s-ar fi împlinit 31 de ani de hălăduit în cel mai frumos loc din lume: strada Amurgului. Știți ce înseamnă să fii în paradis? Ei, acolo am stat eu.
Chițibușar. Probabil că asta țintește și Cărtărescu. Autorul. Nu-ți dai seama repede de ce, dar, c-un pic de experiență, punând lui societatea toată în cap, nevoile de îmbărbătare (până la urmă ce să fie?), un jilț de împărat peste litere, rezolvi misterul. Scrisul se aplatizează, munții de cunoaștere, formați prin încrețirea creierului, se sting în înălțime precum cei ai Dobrogei și așezi un strat nuclear de praf peste el. Oi vorbi prostii. Însă, după Numele trandafirului și nici douăzeci de pagini din Pendulul lui Foucault – ultimele parcurse ieri, cu un decalaj de șase ore -, secretul lui Mircea și marea sa umbră s-au devoalat și estompat până la o pată cât un punct. Nimic de zis rău, nimic împotrivă. Ambii și cei ce le seamănă leit se joacă cu vorbele precum odinioară Bach, Mozart, Beethoven și toți de după ei ce mâncară pe pâine nu numai note, ci și mai afurisite măsuri și accente (de la muzicanți reziduul, să mi se scuze toți anteriorii „accenți”), nuanțe și zgomote, atonale, de dă urechea-n damblagire căutându-le obârșiile. Mi-e totuși că exagerarea s-a cuibărit în mințile lor până le-a cântat cucul simfonia a cincea…. Cineva se dedase – inițiatorul stârnirii unei noi curiozități în orgoliul meu de înțelept cu diplomă de grădiniță – la comparații: „Să vezi! Descoase precum Balzac firul în patru la descrieri…”. Da, sunt descrieri, dar bulversante și extraordinar de multe pe centimetru liniar și pătrat de foaie. Bulversante – aripi de avioane, motorașe, fuselaje… – cât să te numească prost, extraordinar de multe încât să-ți fi dorit să fi citit tot, după, să preiei modelul Pelerman, „Am aflat secretul universului.”, și să devii pentru tine – ceilalți prefăcându-se instantaneu simplă materie astrală, poate nici măcar o infinitezimală micime din acel mare gol al corpusului sferic nucleic – insignifiant. Și mai este o chestie. Balzac descria natura și locurile în care personajele urmau să-și joace viața amară la focul vetrei și-n lumina oarbă a opaițului prin secolii 18-19. Două pagini. Domnii moderni sunt în stare să monteze și să demonteze până și adn-ul sarcoptului în mii de particule (aici solenoidal cărturescian) ori invențiile evurilor. Înțeleg. Nu reușești că creezi intriga fără suficiente date, că relativ disparate, că în mici subansamble, însă nici să mă determini să depun armele de la primele sfori atârnate-n ogive…. Și, dacă observați mica demonstrație de pierdere a cititorului printre rânduri, veți pricepe că unii poate așa sunt lăsați de la natură, să aibă în codul genetic înscris Nobelul, iar alții să-l caute cu un fel de succes disperant.
Mă redau, totuși, micului meu paradis, diferit de-al lui oricui, deși o biată cocioabă ne fusese casa, a fost mai palat ca al multor copii ai vremurilor mele, deși-n curtea liliputană abundaseră pe rând praful, noroiul, pietrele de gârlă pavate după priceperea tinerelului meu tată, parcă miasmele erau mai îmbietoare decât toate parfumurile pe care domnișoarele colege de clasă și de școală le etalau pe sub nasul meu, luate pe furiș mamelor. Strada? Spațiul tuturor aventurilor.
