Ora de muzică 2 – Același și nu prea
La câte tag-uri ești tentat să purcezi….
Rareori mi-a fost dat să găsesc mai multe filmulețe, de naturi cu totul diferite, ori cântece pentru titulatura Little Boy Blue. În fapt, căutam pelicula cu același nume din panoplia cu realizări muzicale ale lui Copeland, din 1997, unul dintre cei mai productivi ani ai lui. Până la aflarea celui vizat, a dramei, am trecut prin zeci de desene animate, albume, primul datat prin 1929, filme mai din era noastră și altele. Deși pelicula nu se găsește întreagă pe youtube, cineva mai deștept a bucățelit-o în 7 părți de câte 9:42 minute și secunde și un ultim fragment de 9:38, care curg de la unul la altul imediat, de parcă ar fi doar unul. După cum constatasem și-n articolele anterioare, predilecția pentru cacofonii sonore s-a mai ameliorat, coloana muzicală fiind mai digerabilă, mai melodioasă, în ciuda faptului că n-a renunțat definitiv la acel oboi uzat și-n trecut, pe ici și colo se mai poate auzi ițindu-și nazalitatea, desigur, una cizelată, mai apropiată de sunetul instrumentului natural. Evident, apăruseră în acei ani câteva instrumente virtuale, sintetizatoare și bănci de sunete, mult mai bine construite, cu mult mai multe posibilități de manipulare a materiei sonore: efecte, distorsionări, etc. Soundtrack-urile sunt destul de scurte, imită oarecum fundalul naturii în care se joacă trama, sunete de tip pad deci, ce redau și un dram de mister, și un dram de latentă surpriză, dar și de tensiune. Exact acolo unde regizorul și le-a dorit. Fără teme muzicale decisive. Spre final există ceva subtil, un pasaj cu sol#-la-si. Fără a fi o noutate, dar sigur un lucru rar inserat de Stewart, apar de câteva ori pe coloana sonoră pasaje cu voce feminine, lipsite de cuvinte, cu fredonări pornite în „ha” și continuate în „a”. Vă mai pot spune că postarea fragmentelor este de acum 17 ani. Pornind de la acest fapt constatat, m-am întrebat când a fost depus primul video pe canal. 20 de ani este răspunsul, 24 aprilie 2005, cu un tânăr ce și-a numit filmulețul de numai 19 secunde „Met at the zoo”.
De la prima incursiune în bucătăria Wikipedia, pentru următoarea colaborare cineastică a lui Copeland, stau încă și mă uit ca prostul la „dezambiguizarea” titulaturii. Cică a nu se confunda cu Two Gays and a Girl. Și cum ai putea face o asemenea confuzie, când filmul poartă numele Two Girls and a Guy? Nefiind o propunere singulară spre „netâmpire”, al doilea film de pus la „îndoială” este Two Gals and a Guy. Chiar și așa, fete fiind, între gals și girls este diferență totală. Fie. Avem o propunere cinematografică cu trei configurații: black, comedy, drama. Actor principal, of course, băiatul, Robert Downey Jr. Urmărind două secvențe extrase peliculei, am fost tentat să întreb când mai are Stewart loc să-și mai depună muzica. Fiindcă în una cântă la pian Robert și în a doua tot el cu vocea. Dar nu-s acestea cele mai mari probleme. Căutarea m-a omorât. Și ceea ce am găsit. Filmul tot. Cu dublaj în limba lui Ghandi. Înfiorător! Sună…. Preferam italiană. Fiindcă și peninsularii se ceartă, însă inflexiunile lor sunt mai dulci. Indienii parcă s-ar lua la bătaie. Iar cum vorbesc femeile lor…. Un supliciu. … Undeva la minutul 30, Copeland a fost dispus să-mi provoace memoria. Chitara lui, sintetică, aduce așa de mult cu a lui Dominic în debutul și pe parcursul piesei Mad About You. Cum sunt 8 ani între…. Intri la bănuieli. Să-l auzi pe Downey cu voce indiană…. E ca dracu! La minutul 40 sunt și influențe de prin… Twin Peaks. Tot chitara creează asemănarea. La minutul 51 inserează sintetizatoare „adevărate”, cu arpegiator în octava superioară, pe șaisprezecimi, c-un „a-o” bărbătesc pe două note, descendent, tobe electronice și niște „glass”-uri tot arpegiate, stranii (fa, lab, si, do, si, fa, lab, re, do, si, do, si, lab, fa, si – nu neapărat din cauza lab-ului, ci pe intervalul fa-si, cvartă mărită). Așa a văzut Stewart febrila scenă de dragoste dintre blondă (cealaltă era brunetă și asculta pe la uși) și băiat. Spre final viorile line de fundal și un flaut, ca și-n alte dăți.
