Fărădelegea lui Călin – I don’t belive!
Acea „răutate”, acea „credință”.
Trăim într-o iluzie lingvistică. Cu fiecare sintagmă alcătuită după o meșteșugire defectuoasă. Precum – revin deci la principalele uzanțe – rea-credința. Că rea n-ar fi atât rea, însă chestiunea credinței enervează prin stupiditate. Una peste alta, contestatorul, după suspicionare și dovedire a acestui comportament, se trece la sancționare. Să discutăm totuși despre împuținarea cuvintelor, păguboase cu totul și deloc lămuritoare. Ce va să fie în cazul de față răutatea, fiindcă despre ea este vorba în definitiv și, mai mult de atât, de intenția de a-și crea un avantaj atunci când șanse sunt puține sau ioc. Cu tot dinadinsul și dezavantajele ce se pot încărca părții adverse. Întoarcerea la problematica primordială a devenit astfel necesară. Și la întrebarea simplă de ce. De ce să lași un individ să greșească, să persiste în ea și să producă în cele mai multe situații pagube iremediabile? De ce să ajungă să fie sancționat, când un simplu avertisment, o sumă de „școliri” pentru întoarcerea la mentalitatea legală, juridică corectă ar rezolva pe durată lungă modului vivendi că orice se poate? Scrie omul contestația, o depune și… cam gata. Nu așa! Îl iei la puricat, îl ții lângă tine tu secretar, tu grefier, tu judecător sau cine se ocupă de acest lanț de operațiuni, citiți și, cu experiența pe care o ai ca om al legii, depistezi șmecheria și i-o întorci imediat „golanului”. Îl taxezi, da, că-ți consumă timpul, dar nu-i dai amendă de la 500 la 2.000 de lei, mai bine pui în legislație să facă 30 de zile la răcoare, fără mâncare, apă și lumină, ca să învețe și el, și oricare alt fentator că legea nu-i o banală joacă. Dacă totuși așa se dorește, păgubitorul va plăti niscai daune și păgubitului, deși câteva vărgi pe spinare ar cuminți destui tupeiști. Per total, reaua… noastră s-ar încadra la nefondarea contestației ori chiar la scopuri ascunse dincolo de lege. Art. 526.
Deschidem cu Art. 527 cartea terță. Despre proceduri necontencioase judiciare. Dacă judecăm dicționărește, am merge pe mâna incontestabilului. După articolul de față, necontenciosul se rezumă la „… darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare…”. Prin urmare, acolo unde „… este nevoie de intervenția instanței…”.
Așadar, deși deja avusesem prin urmare, dacă o instanță are pe rol sau a finalizat un proces, iar pentru acesta se „compune” o cerere necontencioasă, cererea va merge la acea instanță. De parcă nu se putea formula altfel (cererea… se depune la instanța…). Obiectul este aici totuși cel important. Se cer eliberarea de înscrisuri, de titluri, de valori aflate la instanța respectivă. Pentru alte situații, cele de ambiguitate a stabilirii competenței unei instanțe, rezolvarea se simplifică prin trimitere a cererii la domiciliul petentului. Dacă este în România. Nu se poate conexa adresa cu vreo circumscripție, cererea pleacă la „… Judecătoria Sectorului 1 al municipiului București sau, după caz, la Tribunalul București.”. Art. 528.
Rămânem în arealul alegerii instanței potrivite, pe baza competenței, pe care singură și-o verifică, cu amendamentul că poate „… cere părții lămuririle necesare.”. Care? Soluția incompetenței? Trimiterea cererii necontencioase la o instanță pe măsura ei. Art. 529.
