Propoziții pretențioase – Aterină
Insistasem, stăruisem pe lângă Cristi. „Atenție, frate, la cum pui ștuțurile!”.
Degeaba. Când să pun saceagurile, erau un pic strâmbe și pe coordonata peretelui pe lung, și față de colțurile casei. Sătul de „Ce-au, mă? Lasă-le așa!”, i-am zis să renunțe. Decât să le văd la altul șui, mai bine mă apostrofez că greșeala îmi aparține. Când a venit și cu argumentul că sunt la spate…. Mai să-ncep un scandal monstru și să-l trimit acasă.
Cam în anii 2000 de început am mai lucrat pentru ultima dată pe ulicioară. Vecina blondă fusese dintâi, jghebulețe și burlănele. Apoi Vilian, la căsoiul pătrat, început când încă eram în școala generală și mai săream gardul de țambre înalte de doi metri (până să se toarne asfalt – nu singur, ci cu brațe locale de muncă de pe la Igo sau Adp – pe terenul de fotbal și să rămână cu cel puțin 10 centimetri mai scund), definitivat după ce îi mai veniseră mințile la cap și trecuse și el în rândul oamenilor…. C-așa ce probleme făcea mamei și lui taică-su…. Un „ăla” lung, uscat, adventist după carte, cojocar sau croitor, nu pot spune cu precizie, căruia nu-i venea la socoteală că „pușlamaua” nu le calcă pe urme și nu ține de comportamentul scripturii cultului. Maică-sa, mai blândă, mai cu binișorul, a încercat să-i mai ascundă soțului câte făcea fiu-său. Nu se asemuia lor defel. Cât era ziulica de mare stătea „golan” pe lângă șoferii de la Igo. Pe autobuze. Pe toate traseele. La școală mai ba, la adunări nu. Așa atașare pentru toate soiurile de „atelaje” cu motor și uși automate mai rar. N-am încercat și eu? N-am mers de vreo trei ori traseul lui… – uite că nu știu în Râmnic ce drumuri apucau autobuzele din Costieni la Piață; atât, parcă să zic, că 1 ajungea pe la Intercoop, pe Eroilor – care-o fi fost? Mă îngăduiseră șoferul și Vilian. Dar mai mult n-am rezistat de cele trei ture de oraș, motiv pentru care, când am ajuns la garaj, am coborât și m-am jurat că nu-mi mai trebuie altădată. Răbdare, frate, pe el. Și nu era doar Igo atracția. Cred că cea mai lungă perioadă și-a petrecut-o cu nea Boțocan. Uite că nu-mi amintesc, dacă robotind pe la motor sau alte părți de autocar, Vilian dădea, ca ajutor de mecanic ucenic, lui nea Boțocan vreo cheie, vreun levier la mână. Că stăteam și eu pe la Casa de Cultură…. Și-ar fi trebuit să văd. Una peste alta, atracția lui Vilian s-a transformat peste ani în meserie. Cu Dacia lui albă ne-a cărat și pe noi, și sculele pe la nunți. N-am rămas, la întoarcere în pană, venind de la…. Ce chestie, îmi amintesc numele unui ins mic de înălțime, un fan Geambașu, Scînteianu, de tripla roșie cu care m-am împroprietărit fără voie de pe bătătură – văd casa pe stânga șoselei principale, umbrarul de vie în partea stângă a casei, pe noi, fixați pe „prispă” mai sus, pe un piedestal – și nu rețin numele satului. Era perioada când cântam cu…. Hait! Ori cu Marcel, Mișov și Ginel, ori… cu Mască, Tamba, Bebi și Sticlă. Habar nu mai am. Certe sunt cele scrise mai sus. Pana…. Cine a venit să ne ia, cum și când am ajuns acasă…. Parcă a luat roata, a oprit pe cineva să-l ducă la o vulcanizare, s-a-ntors…. De n-om fi făcut-o și pe a doua. La cât de mult circula Vilian, era firesc să cedeze pneurile. Da’ s-a nimerit la noi exact când îți este lumea mai dragă și somnul mai iminent să te ia. Dormi în mașină, grămadă unul peste altul, peste cabluri și mixere, dar nu-i somn ăla. Te trezești după nici jumătate de oră cu capul și mai plin de durere, de amețeală și-ți vei fi dorit să nu ațipești. Mâinile sunt amorțite, picioarele la fel, corpul, nelăsat să lucreze la odihnă și digestie, emană pe esofag toate felurile îngurgitate de cu dimineață până dimineața următoare. Simți râncezimea cărnurilor, brânzeturilor, năvălesc în uvulă soiurile de Tec-uri asecate (noi asediam proviziile fără milă, dar cu voie de la gazde; nu venea câte unul, ai casei sau de ajutor în bătătură, nu te îmbia fiecare cu de toate?; nu refuzam pe nimeni, chiar dacă nu treceau mai mult de cinci minute de la ultima momire; toată lumea se asigura că nu ne lipsește nimic), în lipsă de alcool (depinde cu cine fusesem: cu ăi dinainte, și-atunci beam tot ce era posibil; cu cei de pe urmă doar sifon și panarame de sucuri fabricate cu pastile), „accidul” din ele dau ghes mâncărurilor să emane toate „aromele” amestecate – fiindcă mănânci de-a valma: aduc antreurile, mai ciugulești și o alună; vin sarmalele, mai bei ceva; vine friptura, urmează cozonacul, prăjiturile; cu ciorba de dimineață și alte feluri de „aperitive”, la peste ora șase în zori, mixul dă să explodeze; și nu contează pe ce parte.
