Fărădelegea lui Călin – … and another the same
„Să aștepte, dom’le, aici avem chestiuni arzătoare de dezbătut!”
Decizie, nu hotărâre. Așa numi-se-va dezlegarea problemelor de drept. Și asta va suspenda o vreme cauze similare aflate pe rol. Doar până la publicarea în cartea de căpătâi a viabilității, Monitorul Oficial. românesc. Atingerea scopului: stabilirea exactă a interpretării, fixarea aproximativă a zonei coercitive – bănuiesc că au fost afectate și pedepsele prin diferențele hotărârilor vizate. Că efectul deciziei nu va produce vreo schimbare în hotărârile diferite aduse la bara aceleiași dreptăți și, desigur, cum am presupus, în situația părților. Probabil, ulterior, se vor regla prin recurgerea la noi procese ori metode de compensare până la identitate cu decizia din recursul asupra problemelor de drept. Celelalte stipulări ale Art. 517 sunt pe termene, motivare în cel mult o lună, publicare în Monitor… în maxim 15 zile și obligativitatea uzării interpretării jalonate din momentul dării spre publicitate.
Toate normalizate până când ceea ce se constatase bun devine perimat și se consideră pasibil de desființat ori neconstituțional. C-așa e omul, azi să-i convină ceva și peste noapte să nu, ieri să fi considerat un comportament deviant și condamnabil și azi să i se pară normal și demn de urmat. D. și D. să-l mai înțeleagă pe mister „trestie gânditoare”. Art. 518.
La mine este cu „și” mereu, fiindcă tot continuumul parcurgerii articolelor impune o colegare. Deci…. Și dacă încă n-a apărut anomalia „aceeași bază și același fond de judecată – hotărâri diferite”, un proces în ultimă instanță la ÎCCJ poate pune în dificultate completul de judecători, problema de drept ițindu-se pe masa lor de lucru, determinându-i să-și sesizeze superiorii, aceștia urmând să declanșeze procedurile de rezolvare a chestiunii de drept ce i-a împiedicat să ia o hotărâre unitară. Art. 519.
Am priceput. Nu era nevoie în Art. 520 de un alineat în care să se particularizeze – deși e o dintâi generalitatea – faptul că nu există cel puțin două hotărâri cu interpretări nu identice pe aceeași speță juridică și aceleași condiții. Se stabilise deja cine sesizează, era evident că nu mai exista nicio cale de atac la încheierea, după dezbaterile contradictorii din proces – și unde să se mai atace, când ÎCCJ e „the final frontier of the justice”? – finală, dar încă neformulată și nepublicată, și nici posibilitatea unei corecte decizii. Se suspendă în situația de față cauza și se reia după rezolvarea chestiunilor de drept sesizate. Era evident și că alte procese în derulare, similare, se suspendă până când se publică decizia pe fond juridic de drept, chiar dacă – încă presupun – obligativitate nu este, un „pot fi” conexat lăsând la latitudinea completelor și judecătoriilor continuarea sau întreruperea cauzelor. Prin aceste sintagme introduse în legi, compromisuri verbale cu efecte uneori ireparabile, un cod ca acesta, de procedură, împiedică dreapta, corecta și imediata justiție. Ce urmează sunt operațiuni de bucătărie internă, repartizarea și formarea completului de judecată fiind aproape ca la recursul Art. 516. Mai puțini judecători, 12, din aceeași secție cu președintele completului, în același sistem de alegere aleatorie (mulți frate!; ne mai miră unde se duc tonele de bani; dar dacă 12 sunt toți, ce aleatorism se mai aplică?), cu doar un singur raportor, însă și el în afara oricărei suspiciuni de incompatibilitate – adică nu se aplică nicio regulă dintre cele cunoscute de incompatibilitate. Dacă se excedează cadrul unei singure secții, problema de drept necesitând prezența și a altor judecători specializați din alte secții, vicele ÎCCJ – unul dintre ei – transmite sesizarea către șefii celorlalte secții vizate a se implica. Se schimbă, așadar componența completului. Șef – șeful ÎCCJ sau vicele; componenți – președinții secțiilor implicate și cinci judecători din fiecare; raportori (de aceeași „calitate” fără de reproș; nu că nu li s-ar putea aduce vreunul; dar nu în postura de față; un om precum o mașină, de fapt) – unul de secție. Al. 9 are leac cu ajutorul Al. 8 în a rezolva sesizarea, chiar dacă secțiile nu se încadrează în specializarea cerută de ea. Probabil, se adună câte cinci din toate și președinții tuturor secțiilor. Noutatea de până acum este că raportul final pe chestiunea de drept este trimis părților procesuale și acestea își vor exprima „… punctele lor de vedere…” în scris, prin avocat, consilier juridic în cel mult 15 zile. Să spună ce, mă rog? Să conteze cât? Și pe ce bază? Părțile nu sunt nici pregătite, nici avizate juridic. Și chiar de-ar fi. Două minți sunt mai puțin deștepte decât 12, 5 ori câte secții, președinții lor și șefii cei mari. Penultimul alineat ne trimite la același 516 – am recurs la „arma” recitirii – la cele cu specialiștii, CEDO…, lipsurile judecătorilor acoperite corespunzător, termen de 20 de zile de anunț înainte de ședință. Iar ultimul alineat, 12, dă răgaz de rezolvare 3 luni, maxim, soluția fiind adoptată cu 2 treimi, fără abțineri.
