Propoziții pretențioase – Aservii
Să nu scriu prostii, să mă trezesc ca-n poveștile pe rolă de film.
Dar tot nu-mi sare din creier spre tastatură numele familiei din colțul fundăturii, desigur și deloc evident, de pe partea dreaptă, vecină cu biserica. Mic la stat, îndesat și c-un ochi detașat spre măslină. Capul. Bâiguisem despre cum acest mic colț de rai al copilăriei și-a schimbat sistemul cadastral deodată cu perfectarea limitelor proprietății și nevoilor doamnei doctor Dediulescu. Nu mă puneți să jur că există vreo vină, nu mă puneți să declar cu mâna pe autorizația de construcție și cartea funciară. Nu cunosc și nu am niciun interes. Doar încerc să marchez începutul sfârșitului unor imagini, a unor obișnuințe cărora li s-a pus lanț și demarcație. Și fir-ar mama ei de stranie coincidență. Că pune om normal pe gânduri, îi sucește mințile și dă în patimi pe care nu știa că le-ar purta imanent, bă dau să iasă din carcasa cerebrală, dau să se îmbulzească la extremitățile gurii și să se verse religios. Nu încă la mine, deși am deseori adresări către Dânsul… și chiar dojeni. Cum stăteam eu la sporovăială cu ‘mneavoastră, na că sună telefonul și de la capătul celălalt, un megieș al zonei, vecin la dos cu încă un „caz în lucru”, viitor, dar și cu doctor doctor D., îmi pune la acum și stringent traseul necălcat de la Steluța Boțocan încoace, vreo trei ani, nici atunci complet: firul neîntrerupt între Amurgului și Brâncoveanu, via „două bucăți gard biserică spate”. Ultima dată aproape că reușisem, când darnică, doctoreasa – cu directivă de la Violeta (cealaltă) și deplasarea întreg personalului – ne pusese pe drumuri pentru câteva ghivece cu copăcei în toată regula, pentru „îmbogățirea patrimoniului floricol al Centrului Cultural” și descongestionarea holului doamnei – trăia și domnul. Domnul care, bănuiesc, a cabulipsit să depună garajul în maniera care să nu mai permită decât propriul trafic spre Brâncoveanu. Îl atașase fălos cu ușa către căminul de la Confecții. Da, măi fraților! Cum mă tot bate gândul, abstract și deloc viabil, să cumpăr toate casele de pe strada Păcii, între Bagdat bust și capătul extrem și sălbatic – un adevărat western rulează seară de seară până-n noaptea cea mai profundă – al liceului economic – care numai economie de inutilitate nu face chemând la datoria informării pe toți incapabilii, pe toți restanții la bun simț, la voința integrării într-o societate cu scaun la cap -, după care să cer închiderea – pentru liniștea și siguranța mea, egoistă, dar din ce în ce mai necesară – tronsonului de drum public, așa a reușit mai sus numita să convingă autoritățile că ulicioara se termină exact la colțul garajului, loc cu doi bulumaci, unul de metal, înfipt definitiv, și unul ca de parcare, cât să-mi ajungă la coapsă, sus, portocaliu, la trei șuruburi. Desigur, sunt avizele aliniate pe hârtie și sistematizarea stradală „gândită” și definitivă, nu m-oi pune eu acum la procese. Cele de conștiință rămân la inițiatori. Așa mi-am reamintit, purtând pas lângă pas în sens invers, că fosta căsuță, renovată până la final de contabilul plinuț, cu păr alb și oarecum neliniștit de pieptăn – ceva în genul lui Dănuț Bălăcianu -, căruia i-am pierdut identitatea, a devenit un imobil cu etaj, în manieră elegantă pe cât de infatuat proiectul și futurist, așa am descoperit că exact la colțul gardului bisericii, vizavi, casa micuță a doamnei blonde cu păr prins în coadă, cu doi frați gemeni – sper să nu-i alătur și să-i amestec și ca vecini, și ca rudenie -, unde ne-am rupt coatele în noile jgheaburi prin anii 90 de final, a schimbat tabla, astfel am văzut că pe la Vilian lucrurile stau cum le știam. Da, dacă n-aș fi escaladat umbrarul de vie al lui Brăduț și nu m-aș fi cocoțat în vârful acoperișului, n-aș fi observat că până și doamna Căenar ori fiul au pus țiglă metalică. Roșie. De fapt, de sus vezi ce n-a văzut Parisul și te simți ca păsările, liber.
