Literadura nr. 36 (14)

Sorin CĂLIN

Despre cărți ca despre oameni
Colecția Al. Săndulescu – Pleșești

6 februarie 2024
********
Tot la vreme de iarnă, de câine ce urlă la lună, plecă la 90 de ani Iacob Negruzzi. Într-o zi parcă sortită ghinionului, „13 Ianuar 1932”, după ce fusese de toată lauda prin decembrie la Academia Română. „Supraviețuitorul <>„, „conducătorul vechilor <>, „fiul lui Costache Negruzzi”, „Moldovean șugubăț, de bună rasă răzeșească”, cu o minte ageră, avea „curiozitatea lui de a ști, de a înțelege” neatinsă la vârsta venerabilă și datorită căreia exclama de fiecare dată uimit la auzul oricărui lucru nou. ********
Am omis din lista cu prezențe speciale un președinte: al Franței. Doumer. Victima unui atentat reușit la 8 Mai 1932. Septuagenar „… pe care niciodată nimeni nu l-a putut urî…”. Talentat orator, cu „… o biografie care poate trece de-a dreptul în paginile unui Plutarh modern.”, „… un om care, în orice situație, s’ar număra printre înțelepții și bunii vremii sale.”, „… omul care și-a trimes pe front fiii care nu s’au mai întors acasă.”. Împărtășesc părerea lui Iorga că numai o bestie putea recurge la o asemenea faptă, că a fost un gest crud și stupid. Mă despart însă de utilizarea cuvântului „doctrină” când o serie de viziuni și dorințe transformate în reguli – născociri umane de desprindere cu orice preț de masa mare a omenirii pentru obținerea de beneficii nelimitate – induc permanent ideea că scopul scuză mijloace. Iar când ele se numesc crime….
********
Al LXVIII-lea articol se dedică celebrului autor al „If”-ului. Rudyard Kipling se sfârșea la 29 Ianuar 1936, înconjurat, cum „Rare ori…” se întâmplă, de „… o așa duioasă părere de rău…”. „… vrăjitor de ceasuri bune”, scriitorul a fost „… reprezentantul clasic al măsurii și bunului simț.”. Scriitor care a avut pentru „… oameni, din toate locurile și de toate rangurile…” „… o nesfârșită iubire și o adâncă milă.”. Unul dintre acei scriitori „… binefăcători ai bietei noastre umanități.”. ********
15, 16 februarie 2024
Numai paginile netăiate se pot învinovăți că am trecut regele Iugoslaviei pe listă și totuși să nu-i găsesc „oscioarele” reconstituite de Iorga la finalul zilelor în Octombre 1932. Exilatul, fiul de pribeag, genovez de conjunctură, dar cu folosul cel mai de preț, fiindcă Genova era acel loc în care Alexandru a căpătat două dintre cele mai de seamă învățături: „… îndeplinirea exactă, plină de devotament a datoriei (…) și lipsa de orice decor, de orice pompă și paradă în locul cărora așează maiestatea clasică a simplicității absolute.”. *********
27 februarie 2024
Un portret reușit, o serie de evenimente prin care
Alexandru a dat dovadă că merita tronul
Iugoslaviei, „… nefiind măcar în rândul întâi al eredității…”, o comparație meritorie pe care Iorga nu s-a sfiit să o pună în pagină, asemănarea cu personajul de legendă Marcu Crăișorul. ********
Cuvintele lui Iorga pentru defunctul rege al Angliei, anume George al V-lea, caută a defini personalitatea acestuia prin expresia „profesor de regalitate”, continuator al poziției tatălui, discret, onest și laborios, făcându-și datoria de suveran „… cu o nesfârșită grație de devotament și de sacrificii…”. „Cu aierul unui simplu spectator, el a domnit. 28 Ianuar 1936” ********
9 martie 2024
Numai 100 de ani, împreunați pentru o personalitate căreia azi îi oferim un loc binemeritat. Deși în ochii lui Iorga putea merita mai mult. Suntem totuși la 1936, 28 „Februar”, când încă tronau destule neclarități peste mentalități, când națiunea română încă mai gângurea în leagănul emancipării și mulțumirii de sine. Nu îi contestă însă „… bogăția imensă a cunoștințelor lui…, măiestria cu care putea să se folosească de dânsele…”, ci faptul că n-a rămas mai nimic din opera științifică, că nu s-au adunat într-o culegere, mai nimic din opera literară, cum nici în politică nu a marcat niciun moment important pentru statul român. Două motive sunt explicate de Iorga în acest articol: fanatismul învingerii imposibilului și că „… de fapt și deplin al nostru.” nu era. „Hâjdăii se încuscriseră cu multe neamuri…”, bunica fiind „… o Evreică botezată.”. Crescut în spiritul nobilimii și culturii rusești. Cu sforțări de romanizare demne de laudă, dar nu cât să dea „… operei înseși armonie și durată.”. ********
12 martie 2024
Ascunsă-ntre filele virgine de tipar, Marea ducesă Victoria, sora reginei Maria, se stinge prea devreme în Germania, refugiată acolo din țara unde era considerată de popor „<<Împărăteasa Rusiei>>„, după ce trăise cum dorise, cu un „… temperament de voință suverană.”. „În apusul unei întregi lumi, nobilă, mândră, lacomă de viață, încă o umbră îndurerată – alunecă. 5 Mart 1936”. ********
La „7 Mart 1936” se înțelenise între obiceiurile statale comemorarea reginei Elisabeta, spune Iorga, și „… nu prea știm de ce.”. Nimic mai adevărat, cum și-n zilele anului 2024 rememorările faptelor istorice, personalităților ce și-au lăsat amprenta personală pe felul cum arată astăzi România au ajuns simple formalități, participanții îndeplinind o cutumă superficială fără efecte, fără răsunet, de bifat. Inițiativa, deși pierdută în timp ca punct de plecare, la acea dată a pornit de la „catedra de literatură germană din cadrul Universității din București.”, la o zi după invazia nemților. Și Academia Română a prezentat o comunicare în limba franceză cu acea ocazie, ca un act de reparație pentru contribuția reginei la literatura română, cea al cărui tron fusese preluat de la Elena Cuza, doamnă cu o intelectualitate distinsă (necomemorată vreodată, deși merita cu prisosință), o onoare și totodată o obligație morală căreia Elisabeta i-a făcut față cu succes, făcând din artă o religie, din poezie un sacerdoțiu. Iubitoare de oameni săraci și bolnavi, „… veșnic dezorientată, mințită, exploatată…”. O comemorare fără „… focuri de artificii…” a celor ce au înțeles contribuția ei.

********
Mulți neștiutori, mulți ignoranți, dar și mai mulți, dacă nu chiar toți, cuprinși de o nepăsare soră cu ștergerea ființelor noastre de pe harta vieții. Generației mele i se poate imputa doar prima atribuire. Puține informațiile și îndrumările, chiar deloc. De nu gravitam copilărește pe lângă două-trei personalități, nici azi nu aș fi știut mai nimic despre umila-le magistrală existență. E lucru însemnat să-l fi văzut în tabieturile zilnice pe Moșescu, s-o fi pândit-o prin ferestruica de la dormitorul părinților pe soție, Penca, fumând și făcând cafea oaspeților. Sau pe domnul Tabacu citind sub umbrar ori plecând la promenadă în costumul gri sau cel bej, cu pălăria ușoară de vară asorté, cu bastonul, corpolent, dar cu o ținută impecabilă. Ori să o tot zăresc pe doamna Murgoci, profesoara inimoasă de la Școala nr. 4, alături de elevele sale, cu un șarmant aer de epocă în plin socialism, pregătită să nu-i scape nicio serbare și manifestare culturală. Ea îi fusese și mamei, încă de la primele spectacole ale Casei orășenești de cultură, prin anii 60-61, îndrumătoare de cântec și poezie.
Ce legătură, ce rudenie avea cu vestitul Gheorghe M. Murgoci, la momentul de față nu vă pot spune. Chiar și așa, coincidență să fi fost, poartă astăzi fosta stradă Curcănari și Proletari numele geologului, stradă unde și profesoara locuia, după cum și-a făcut sălaș în minte o amintire. La 10 ani de la moartea care l-a răpit, la „30 Mai
1936”, Iorga rememorează câteva amintiri cu Murgoci. Starea fizică în lungi suferințe, un „… corp cu desăvârșire zguduit, care părea că se desface în bucăți…”. În ciuda acestora, era „… o întrupare a vieții, a vieții care simte nevoia să arate, să cucerească, să se bucure de biruința câștigată.”. Cu eforturi uriașe, prisosind energie „… în rătăcirile prin munți și de-a-lungul șesurilor țării…”, „… cu acel zâmbet care i-a rămas totdeauna tânăr.” (referindu-se la zilele când era tratat de boală ca un copil și răsplătea pe îngrijitori cu acea naivă înfățișare). Talent literar, descriind călătoriile în Asia Mică cu acel „… dar al vorbirii firești…”. Dincolo de toate, pământul, studiat și lăsat semenilor în toată splendoarea straturilor lui, pământul pentru care a luptat să intre în proprietatea celor mulți, „Pământul, cu drepturile ce dă unei rase, și de aceia s’a străduit pentru unitatea Statului Român. Pământul bun, care l-a iubit și el, – și l-a cerut de vreme la sine.”

Distribuie: