Literadura nr. 36 (11)
Sherzod ARTIKOV
DUPĂ PREMIERĂ
Murod Ikromovich aruncă o privire fugară la ceas, apoi își potrivi ochelarii, se aplecă pe o parte și privi în holul principal al teatrului, întinzându-și gâtul.
„Premiera va începe chiar acum.” La momentul acela, ochii mei erau pe numele din afișul spectacolului. Profesore, ți se par ciudate numele din spectacol?
– l-am întrebat după ce am intrat și ne-am ocupat locurile, amintindu-i de afiș, scris cu litere mari.
Murod Ikromovich, așteptând cu nerăbdare să se ridice cortina, a încuviințat din cap și a zis: „Așa e.” După câteva minute, cortina s-a ridicat și a început spectacolul. Actorii au început să-și joace rolurile care le fuseseră încredințate de regizor. Văd și acum mișcările lor, starea lor din monologuri și dialoguri. Cei câțiva spectatori care se adunaseră urmăreau spectacolul cu interes.
– Până acum, am citit doar romanele lui Guntekin* – zise Murod Ikromovich, apropiindu-se de urechea mea în mijlocul spectacolului. Iată aici piesele lui uimitoare scrise pentru scenă. Da, așa cum ai zis, „Khalala” e un nume ciudat pentru o piesă. Dar nu-i acorda atenție.
Deși drama, care a devenit interesantă datorită jocului actorilor pe scenă, era un subiect obișnuit, n-a fost chiar plictisitor de urmărit. Era evident că regizorul a abordat cu pricepere capacitățile evenimentelor, tendința de desfășurare a acestora, punctul culminant și soluția. Poate din acest motiv sau din alte cauze, importanța acesteia pentru profesor a crescut pe măsură ce se apropia de ultima scenă.
Uimitor, uimitor! – a continuat, aplaudând încontinuu. Spectacolul acesta trebuie să facă parte din repertoriul acestui teatru.
Urmărind piesa, m-am raliat opiniei sale.
Sincer, până acum trăisem cu impresia că romanele lui Gutenkin erau scrise mai bine și nu-mi puteam scoate ideea aceasta din minte.
Poate pentru că eu crescusem citind romanele sale încă din copilărie și îmi plăcuseră în acea vreme.
La sfârșit, publicul a aplaudat îndelung actorii și actrițele. După aplauze, unii le-au oferit flori, cu recunoștință, alții s-au fotografiat cu ei, felicitându-i.
– În curând – zise Murod Ikromovich, când am plecat spre garderobă – va fi pusă în scenă drama lui Vina Delmar „Faceți loc pentru ziua de mâine”. Nu pot să cred. Vina Delmar jucată din nou?!
Mi-am luat haina și i-am dat-o profesorului pe a lui.
– Să nu aveți nicio îndoială!
– Ai dreptate – zise profesorul punându-și haina, dându-și jos ochelarii și ștergându-i cu o batistă de mătase. Doar că nu-mi vine să-mi cred ochilor. L-am privit zâmbind.
– Piesa lui Delmar este planificată în repertoriul teatrului. Nu e cazul să ne îngrijorăm.
Spre deosebire de mine, profesorul și-a încheiat nasturii hainei și a înfășurat-o strâns în jurul lui. Afară era extrem de rece: Decembrie se dusese, iarna își intrase bine în drepturi și ningea slab.
– Murod Ikromovich – am zis după ce am ieșit afară – vi s-a părut de asemenea că foarte puțini oameni au venit astăzi la teatru? – Așa se pare – a răspuns imediat. Chiar mă gândeam și eu la asta.
În opinia mea, nici numele piesei, nici al scriitorului nu stârnesc interesul oamenilor. În timp ce profesorul mergea înaintea mea și ajunsese la scara uriașă care despărțea teatrul de stradă, s-a oprit o clipă, privind zăpada care îi cădea pe față.
– Crezi că în zilele noastre oamenii pot deosebi piesele scrise pentru scenă? – m-a întrebat, privindu-mă cu un zâmbet.
A luat-o pe scări în jos, cu grijă, fără să-mi aștepte răspunsul, iar după ce a ajuns, m-a așteptat într-o parte.
– Omenirea s-a schimbat mult de la începutul secolului al XXI-lea – zise, fără să acorde atenție faptului că i-am lăsat întrebarea fără răspuns. Din pricina progresului științific și tehnologic, oamenii și-au reconsiderat atitudinea față de literatură și artă, printre alte lucruri. Cei mai mulți deja nu mai intră într-o librărie sau nu se mai duc la concertele de muzică clasică și la teatre. Oamenii care au venit azi să vadă piesa lui Gutenkin și cei care vor veni s-o vadă pe a lui Delmar data viitoare și aceia care stau în jurul nostru reprezintă o mică parte neschimbată a omenirii. Datorită acestui număr mic de oameni, miracolul numit Teatru încă mai supraviețuiește în învechirea spirituală a zilelor noastre care a devenit epidemică.
Se pare că Murod Ikromovich a întâlnit niște cunoscuți dintre cei care au venit la teatru și, ca de obicei, i-a salutat dând din cap. Acum, oameni se împart în două categorii: oameni ai secolului douăzeci și oameni ai secolului douăzeci și unu. Îmi amintește de „Părinți și copii” a lui Turgheniev. Oamenii secolului douăzeci merg în biblioteci, concerte de muzică clasică, diferite muzee naturale sau de artă și la teatre, pentru că iubesc și cinstesc literatura, muzica clasică, arta și istoria și, în același timp, înțeleg bine că au nevoie de ele pentru creșterea lor spirituală. Care crezi că e motivul pentru asta? Asta se datorează faptului că, în copilăria lor, au crescut ascultând basme și povești precum „Frații curajoși”, „Buratino”, „Albă-ca-Zăpada”, „Motanul încălțat” și folclor, cum ar fi „Gorogly” și „Alpomish” spuse de bunicile lor și cântece de leagăn cântate de mame. Invidioși pe părinții lor care citeau cărți la lumină slabă sau la lumânare, au luat din biblioteci și au citit cărți de Abdulla Kadyri*, Chingiz Aytmatov* și Lev Tolstoi și au cumpărat cărți și biblioteci din banii economisiți. Săptămânal, la școală, profesorii îi duceau în excursii la muzee de artă plastică, istorie sau tradiție locală. Când au crescut și sau îndrăgostit, jenați, se întrebau unul pe altul dacă merg la teatru. Aici este motivul iubirii și respectului lor. De aceea își mai găsesc încă timp să meargă în biblioteci, la concerte de muzică clasică, la muzee și teatre. Pe de altă parte, oamenii secolului douăzeci și unu văd viața mai mult din perspectiva progresului științific și tehnologic. Avansul științei și tehnologiei îi interesează mai mult decât creșterea spirituală. Nu au nevoie de fantezie și imaginație. Nu se simte nicio nevoie nici de a vorbi de gusturile artistice. Au nevoie numai de o viață bazată pe un calcul precis și atașată unui anumit program, incluzând o medie de opt ani, ceea ce îi face fericiți. Pentru ei, lumea fanteziei și a imaginației, ca și lumea artei e guvernată de un program care este un element al evoluției științifice și tehnologice. De aceea, nu au nevoie de cărți pe hârtie, depozitate pe rafturi din fier aflate în interiorul unei clădiri; sau de Simfonia a Cincea a lui Beethoven sau de lumea muzicii clasice compusă din opera „Don Juan” a lui Mozart; muzee constând din picturi de Monet, Cèzanne, Renoir sau Picasso și, în cele din urmă, de un teatru care nu e scutit de problemele eroilor lui Guntekin sau Vina Delmar.
Pe de o parte, nu pot fi învinovățiți. Până la urmă, în loc să asculte povești în copilărie, au crescut ascultându-și bunicile cum își calculează pensia cu ajutorul unui calculator, și, în loc de cântece de leagăn, și-au ascultat mamele vorbind cu prietenele la telefon. Au aflat că tatăl lor era mereu nerăbdător să-și spele sau să-și repare mașina. Profesorii erau rezervați în a-i duce în excursii, la muzee sau în parcuri și chiar să le accepte lucrările independente sau abstracte, deoarece nu erau scrise în format electronic. Când au dat peste treaba numită dragoste, s-au invitat unul pe altul la un restaurant care făcea mare vâlvă în oraș, cu ușile deschizându-se spontan când oamenii se apropiau, sau parcuri cu atracții de fier care puteau provoca dureri de cap și greață.
Aparent, profesorului i s-a făcut frig, pentru că nu mai vorbea. Era o stație de autobuz aproape de teatru. Am mers acolo. Când neam urcat în autobuz, vântul rece bătea și mai tare. Nu doar rece, dar și puternic era vântul iernii. Când a ajuns pe lângă ferestrele autobuzului trântindu-le puternic, s-a auzit ca un țipăt. La scurtă vreme, zăpada s-a transformat în ploaie și a început să toarne. Picăturile sale de mărimea unui bob de mazăre s-au izbit rapid de geamurile autobuzului și leau udat instantaneu pe toate. Dacă aș intra cumva în casă!, zise Murod
Ikromovich, când a coborât în stația sa. I se citea în ochi și pe față că era înghețat. La vârsta lui, era normal.
Ne vedem mâine, zise, strângându-mi mâna în timp ce cobora.
I-am spus la revedere și mi-am luat locul la fereastra autobuzului. Când a ajuns jos, s-a apropiat de oglindă înainte ca autobuzul să plece și a vorbit cu voce ridicată, spunându-mi ceva. Dar, la început, n-am înțeles ce zisese. Pe de o parte, era împiedicat de zgomotul vântului, care sufla neobosit, pe de altă parte, toate gândurile mele erau la reflecțiile lui curente. Se pare că zisese: „Premiera a fost grozavă”.
Legendă:
Rashod Nuri Guntekin – mare scriitor turc, autor de romane și piese de teatru (1889 – 1956).
Vina Delmar – scriitoare americană de proză scurtă, roman, piese de teatru și scenarii (1903 – 1990).
Abdulla Kadyri- mare scriitor și romancier uzbec (1894-1938).
Chingiz Aytmatov- renumit scriitor și romancier kârgâz (1928-2008)
Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian.
Traducere din uzbecă în engleză: Muslimakhon Makhmudova.
