Literadura nr. 36 (4)

Camelia Iuliana RADU

După Eminescu

Mă privesc pe hârtie nu ești născută din soarele și umbra mea dintr-o inimă creată azi, îi spun arătării în schimb o oglindă lustruită și netedă a prins o imagine împrumutată din cărți dublând-o. Sub pielea de grafit zăresc un bărbat romantic de care sunt îndrăgostită. Îi port umbrele reflectate, râsul, fruntea uriașă îngrijorarea din privire, patima unele absențe gravate pe față. Răbdarea.

Marginile mele se estompează forma mea începe să se estompeze și ea pierdută în portretul pe care l-a afișat negru pe alb, scrisul meu lăbărțat. O artă imitativă a naturii o pânză pictată mă schimbă cu fiecare culoare împrumutată direct de la tine. Tânjesc să sparg suprafața rece și limpede să găsesc eliberarea. Tu
un martor tăcut captiv harului tău ești vocea care mă ridică din ce în ce mai sus și mă întreb dacă dincolo de strălucirea sticloasă am văzut măcar o sclipire a propriei mele reflexii.

O ghicitoare pe care trebuie să o rezolv

Caut indicii în pauze, în ton, vreau adevărul să îl trăiesc. Degete timide ating paginile spre tine timpul nu trece. Se fofilează. Mă scufund în detalii, în nuanțe, în umbre gânditoare plecate din biografia ta cu pași de pisică pe străzi nevăzute, prin timpurile de azi. Nesocotită urmez urmele tale nu-mi pasă de limite sau de teamă doar de parfumul tău pe care îl caut de ani și ani.

Am o impresie vagă de fragment arheologic al unei lumi de argint neatinsă vreodată. De ar fi să rămân captivă în galeria istoriei aș alege să trăiesc doar în prezentul tău. În fiecare fotografie te găsesc tot mai mult în biografiile scrise de alții ești necunoscut.

Când te citesc

Locuiesc pe coloana vertebrală a unei balene o creastă gri pe imensitatea oceanului respiră într-un balet singuratic. Niciun pământ la vedere sunt pe o insulă care respiră exist pe o mască de argint.

Sub soarele coborât într-o pată de foc suntem două singurătăți departe de casă într-un leagăn adânc și larg de ape în care dorm secrete și se ascund povești. Sunt nesemnificativă pe carapacea vie
o pasageră ferecată în vraja oceanului
și
în timp ce bătrânul cetaceu se scufundă în negrul de cerneală tot mai adânc eu mă agăț strâns fără să mă întorc

adâncurile și murmurul se joacă în urechea mea.

Ionuţ CALOTĂ

Tablou cu poezie domestică

În fiecare dimineaţă/ mă simt fantastic
când mă deghizez/ într-o pungă de plastic

Ploaia din duş/ se transformă în şpan fierbinte
iar eu mă rănesc/ într-un accident de cuvinte

Norii se desprind din tavan/ şi plutesc prin încăpere
umplându-mi dulapurile/ cu spumă de bere

Visele pătrund/ în ecranele luminoase
până la cipuri/ până la oase

Televizorul se trezeşte/ şi începe să ciripească
Nasturii cămăşii/ sub formă de versuri vor să înflorească

Printre vasele din bucătărie/ se ascund veveriţe şi lupi
ca într-o scorbură pe care/ numai tu o ocupi

Se dezbracă ferestrele/ boilerul îmi cântă la ureche
Mărul zâmbeşte pe masă/ ca o momeală fără pereche

În camera mea/ pluteşte câte un trist tramvai
Locuiesc în cel mai întunecat colţ/ al unei zile de mai

Tastatura tocită/ improvizează poezii noi, necunoscute
Paharele dansează pe un raft/ gri, plin de cute

Lavabila intră ca o boală/ în cei mai negri pereţi
O să tund iarba/ crescută pe covorul unde am fost indiscreţi

Îmi ţin şi moartea în congelator/ în acelaşi loc cu iarna
Din pieptul robinetelor vechi/ se aude sinistră iar goarna

A înflorit becul/ a înmugurit butonul de la telecomandă
În camera mea se face/ aceeaşi neverosimilă iarnă

La un moment dat/ toate zilele vor semăna între ele
învălurite şi glazurate/ între şalurile grele

Tot ce fac acum/ nu mai are ceva distinct
aceeaşi tastă diez/ pusă mereu înainte, din instinct

E adevărat/ că acum locuiesc într-o singură carte şi când se termină poezia/ toate cuvintele sunt moarte

Daniela TOMA

când treceam prin lumină, ea-mi aprindea dantela rochiei şi dansa cu mine în jurul patului îndrăgostit nimeni nu ştia că înainte purta haine din stambă ieftină, rămânea mereu în urmă, într-un fel de cerc fără ochi,

dar eu am furat miezul rodiilor şi-am îndesat lumina în el
să fie şi a doua zi pătimaşă, strălucitoare şi beată de amor

curând, supusă pe dinafară şi pe dinăuntru,
şi-a luat obiceiul să-nflorească rezervaţii întregi de graţii pe care le-nşira de-a lungul anilor,
bineînţeles, după ce le biciuia în fiecare zi umerii goi

până la ziuă, pasiunea gemea în rochia mea de dantelă lacomă, pe sub tiv dădeau năvală fluturi obraznici

în curând voi purta doar o bucată de pânză cu aripi
* trag după mine o linie frântă, o fotografie cu mirese
şi niște ochi bulbucați din care verdele s-a împrăştiat
cu intenții necuviincioase
nu ştiu de ce un zâmbet crispat rămăsese atârnat
într-o alură de oră exactă fix lângă o garoafă măritată de mai multe ori cu un deal gol-puşcă şi fără căpătâi

am văzut fotografia dimineața prin crăpăturile de plastic ale unui contur neciteț dar n-am habar nici acum de ce somnul de frumusețe se amestecase cu bonurile de benzină
şi, prin adăugare, rochia de mireasă trăgea singură concluziile
într-o parcare sepia
*
voi trece foarte repede strada
ca să-mi pot anula silueta de sărbătoare
şi blândeţea de început

trebuie să știi că aplauzele dansează încă pe sub piele, stârnite sub tencuială, poartă acelaşi steag alb, prin urmare, cuvintele îşi întind graţios spatele între mine
şi mine

ofertă e limitată, însă, în timpul lunilor de iarnă
în rest sunt bine, expresia de toleranţă la minţile mici /
mi-a fost tipărită într-un ziar de Constanţa*
de departe zăresc o intrare trucată

îmi ţin ochii legaţi strâns
să nu se repete la fel de sălbatici în adâncul lumii, acela care nu vede ce-mi trece prin cap, acela care nu-mi mai spune nimic, doar creşte în mine până mă înlocuieşte cu o vârstă mult mai veche

din lăuntrul meu îi hrănesc toate formele de fructe zemoase pe care mă răzbun sorbindu-le miezul

sunt martorul unui triumf al uriaşilor cu picioare goale, desenez un evantai, o îngheţată şi un câine