Propoziții pretențioase – Asertiv
Cine are urechi, să asculte. Să nu pățească asemeni mie.
Dar să revin acasă. Indiferent de consecințele pierderii din vedere a unor aspecte, detalii sau retălmăcirea unor întâmplări. Oricum, tot nu mai iese scrisul ca prima dată. Însă se ivesc ele și fără prea multe sforțări. Dau în patima lui Nucu Oancea, profu-mi de vioară din clasele primare, când cu vreo opt ani în urmă i-am declarat pe „proprie răspundere” că i-am fost învățăcel, că mi-a rupt arcușul și s-a făcut nevăzut: „Măi, ce memorie am!”. Fiindcă uite, se mai pornește câte o discuție (să-mi trec pe lista de lucrări și remedierea asta) și-ți revin pe scoarță – cerebrală, evident – toate micile chițibușuri de pe la unul și altul. De pe la „Ianache”, pe Găvanului. C-ar avea o mică problemă în spate, la bucătărie. Că doar le spusesem: „De ce au făcut lemnarii acoperișul frânt de la mijloc, ca să clocească apa pe panta lină? Ce-avea dacă dădeau o linie de sus până jos?”. Și am avut dreptate. Acum mai picură pe undeva și ni s-a făcut chemare de reparație.
Până prin 2000, anul, m-am târât printre fel de fel de mici oportunități, culminând cu marea trecere de la un mileniu la altul, petrecută la dracu-n praznic. O noapte de pomină în compania lui Mască și a lui Mișov. Ce s-a întâmplat muzical contează mai puțin. N-a fost o prestație de soi, ne-am descurcat. În fața moldovenilor – urma să aflu după doi ani și ceva – totul este ok. Sunt îngăduitori cu „țiganii” și țopăie pe orice ritm și melodie. Contrar pominei de revelion de la 97 către 98, de la Poienița, deși era cel puțin un cap „luminat” de alegători printre participanții la petrecerea dintre ani, primarul de atunci al focșănenilor, Bacinschi, nu s-a cramponat nimeni de poziție, de statut, de cine știe ce prezență vestimentară deosebită. S-au comportat normal, ca orice petrecăreț în diferite momente ale chefului. Când era de mâncare se mânca, dacă începeam să cântăm dansau, de le venea să discute, se preocupau de schimbul de vorbe în tihnă, mai mult înăuntru decât afară. Afară…. S-a ieșit până după miezul nopții, nu cu mult. Nu că ar fi fost frig, deși era, nu că ar fi fost noaptea mai profundă și mai întunecată, deși iarna și mai ales la cumpăna dintre ani soarele se pune a asfinți cât de devreme, așa încât la ora de dat startul la chirăieli și umplut burdihanul cu tot ce se poate, de parcă a doua zi venea foametea. Nu, în concluzie. Motivul adevărat era altul. Austrul, care încă nu venise de-a binelea, anunța, după prima șarjă liniștită de fulgi, un adevărat potop de gheață. La ora 9 treizeci se știa deja că Bucureștiul primise, ca și-n anii 40-50, omăt cu nemiluita. Cu un calcul simplu, în câteva ore avea să ajungă la kilometrul 25, cârciuma și poziția ei pe șosea de la Focșani către Lepșa, și să strice entuziasmul invitaților. Ași! S-a descărcat sacul fără fund al Domnului fără să se sperie pe nimeni. Asudară primarul, avocați, cucoane, contabili și întreprinzători particulari, partizani și acoliți fără să-i fi asurzit ca-n alte cazuri pe alții – așa credeam noi, că 800 de wați sparg urechile oricui -, ignorând urgia, dansând, cântând și alimentându-și coașca de carne și oase. Am petrecut Revelionul îngrijorați pentru final, pentru drumul de întoarcere. Douăzeci și cinci plus 40 și încă vreo trei, între, de la Gorbaciovul vrâncenilor, aproape în linie dreaptă, până la ieșirea în E 85. Previziunile sumbre se adeveriseră. Mileniul doi începea apocaliptic. Puhoaie de zăpezi ce nu conteneau să cadă, să se grupeze în solide formațiuni glaciare ce fără îndoială aveau să ne creeze probleme. Unde mai pui că trebuia să punem pe portbagaj patru boxe, toboșarul să și șofeze și să ne ducă acasă teferi.
