Propoziții pretențioase – Ascidie
Am revăzut ceea ce se întâmplase pe grămada de șpan de la Intercoop. Trăgeam….
Și nu ieșea defel. Cum nici atunci la Matei nu se urnea cuiul. De fapt eu eșuasem. Cățeaua sau Johnel – se duseră la ceruri de câțiva ani, Valerică, fostul coleg de navetă, la nici 50 de ani, John, fratele lui Matei la cincizeci și-un pic – se opintiseră în lanțul cu cui și reușiseră să-l extragă cu putere din talpă. Habotnic, se prinsese între tarsiene și printre tendoane, exact la mijlocul tălpii. Am și acum semnul, un cerculeț de un centimetru, o „frumusețe” maronie. Mă secase la ficați la ieșire, mă albisem complet, ca atuncea la spitalul ORL, la privirea seringii care se umplea cu sângele unui alt pacient, amețisem instantaneu, încât am luat pauză vrând-nevrând. Tot eu fusesem vinovat. Eu despuiasem cartonul de lanți, eu fusesem neglijent. Cum eram singur pe „tarla” și toate depindeau de mine, pur și simplu uitasem ce lăsasem în urmă. Cu gândul la șorțuri, la table, la copci, la ciocanul de lemn și cuiele de tablă, la unde pică falțul, dacă pe mijloc sau pe vreo margine, ținând cont că n-am mai despuiat astereala de carton și se bâjbâie într-o astfel de situație, numai de lanții azvârliți jos nu mai ținusem cont. Cum coborârea se face ca urcarea, cu fața spre scară, numai un ochi în ceafă m-ar fi salvat. Cum nu mi-a crescut unul – și chiar crescut, vizibilitatea lui ar fi fost redusă de micul gheb pe care geneza mi l-a dăruit -, am călcat a proasta direct în cele trei ținte ascunse mie, dar ițite îndrăzneț spre soare la amiază. Asta îmi lipsea, să șchiopătez, să urc fiecare treaptă cu piciorul stâng secându-mă la inimă, să simt dogoarea cartonului și a tablei până în vârful creierului la fiecare pas. Dacă mă privesc bine, port pe piele câteva semne memorabile. Tăietura în conservă de la vreo cinci ani pe partea interioară a labei piciorului drept, cele trei „insulițe” de pe fluierul aceluiași picior, căpătate în preziua plecării la mare de la turnarea limbii de ciment ce a acoperit cărăruia de la poartă către casă, tăieturile în table de la fluierul piciorului stâng și căile de intrare și ieșire a sârmei de pe grămada de șpan, cuiul lui… Matei. Tot pe stângul, deasupra genunchiului, urmele de furuncule căpătate în armată, la Coroana, exact în iunie, acum douăzeci și cinci plus 12, treizeci de ani. Mai sus puțin, o elipsă alungită – seamănă cu galaxia cea mai „bătrână” descoperită de Nasa acum nu multe zile -, după ce un colț al ramei geamlâcului ce urma să-l asamblez lui Sticlă a sărit de pe căruț și mi-a luat toate cele trei straturi de piele și un pic din mușchi. Rana s-a suturat singură, un centimetru pe lățime, patru pe lungime, fără intervenția niciunui medic chirurg sau asistent. Tăieturile flexului de la fiica lui nea Dobrin, actuala stradă Florica Cristoforeanu la degetele index și mijlociu, cele mai profunde și vizibile, mâna stângă, și la inelar și mic mai superficiale. La același inelar, rașchetarea încheieturii mijlocii de la Mugurel poștașul, pe prelungirea din spatele casei, unde fuseseră niște acareturi, la unul dintre rândurile ce se împreunau cu dolia dinspre garaj. Ce-a mai curs și atunci. Tăietura din aceeași palmă, la nea Buzoianu, pe Amurgului, la care încă n-am poposit cu povestea. Degetul mare, aproape de sacrificare în armată, după cărămida administrată lui, din neatenție, la montarea paturilor pifanilor ce urmau să se întoarcă de la Coroana. În iulie 1988. Toate încheieturile de la degetele mâinii drepte, din cauza tăieturilor la coame și alte margini cu foarfeca. Inevitabile. Radiusul mâinii stângi, torsionat în clasa a opta pe terenul de fotbal al actualului liceu Margareta Sterian. „Toți” ochii, atacați, începând cu armata, de flamă, de brocuri de sudură, de pilitură de debitare și polizare, de soare. Creștetul capului spart de două ori cu leagănul din mica noastră grădiniță de pe strada Amurgului.
