Propoziții pretențioase – Aterine
Realizam ineficiența sforii.
De-o primă dată, mergea și cu ea. Evident, profilul rectangular oferea o precizie perfectă. Ochiul să fi citit bine punctul de intersecție cu colțul și mâna să scrijelească cu acul de trasat semnul corect. Și-apoi matematicianul să caute în aritmetica primară egalizarea diferențelor, ce are una plus și alta minus. Bine, și sudorul să nu grăbească la îmbinări definitive până verificările și răs verificările nu se terminau cu același rezultat identic cu calculul de pe hârtie. Lungimi de pătrat, dimensiuni dreptunghiulare la pereți și diagonale, profiluri intermediare pentru geamuri. Cu figuri…. Tăblii jos, două rânduri de geam cu aceeași dimensiune și un gemuleț sus. O ramă pentru un alt gemuleț, pentru deservirea securizată pe timp de noapte, și o ușă de intrare de dimensiuni normale. În prima zi doar cadrul paralelipipedic și câte o despărțitură la mijlocul fiecărui perete. A doua zi am atacat toate laturile și le-am asamblat tot caroiajul. Chinul același, chiar dublat de ochii inflamați peste noapte, cât cepele de nesomn și durere, asecați de lacrimi. Cine m-a privit în acea zi, m-ar fi asemuit cu una dintre păpușile Muppets. Și sudura grea, incomodă, la fiecare arc electric înțepându-mi pielea, indiferent de protecția pe care ți-o asiguri cât de bine poți. Vântul turbat mi le arunca în față, pe spate, pe gât și înlesnea pătrundea prin haine și încălțăminte. Asprimi asumate. Dar și debitarea. Uitasem că baza ei era bomfaierul și puterea mea de-a face mișcări du-te-vino. Când se îngreuna și simțeam că nu mai pot, recurgeam la tăierile cu aparatul de sudură. Bifate. Ziua a treia. Chițibușuri. Ieșirea în afara cadrului cu treizeci de centimetri, poate și mai mult de atât, pentru a imita forma majorității chioșcurilor existente. Și să nu se umple de ploaie geamurile de sus până jos, și de frumusețe. Variante de montare două. Se poate să fi greșit de la început. Ori poate n-am luat în calcul de prima dată. Însă nu mai țin minte. Deh, 1998! Cert este că ar fi trebuit să las două laturi mai lungi în partea superioară a paralelipipedului. Și se poate să nu fi procedat astfel. Chestiune care m-ar fi obligat să sudez pe toate laturile de deasupra capete de profil. De le-aș fi avut de prima dată, aș fi prins câte un pătrat de cele lungi – cum de altfel procedam și cu cele scurte atașate ulterior -, iar de ele altele pe cele două laturi rămase fără și după, urmau operațiunile de prindere a tuturor capetelor între cadrul propriu-zis al chioșcului și profilurile din exterior. Suișul pe noul cadru deloc confortabil. Bucăți-bucățele pe el și peste alt cadru identic. Acoperișul. Prinși mai întâi lanții de rectangularele sudate. După scândurile. Cuie de șapte. Să fi avut autoforante, bormașini cu acumulatori…. Tabla după vechea rețetă. Ridicată pe toate părțile, cât să nu se infiltreze apele. Cu jgheab ascuns. Ca la carte. La final cornierul de aluminiu, cadrul. Restul le-a aparținut geamgiilor, electricianului, celor ce-au făcut rafturile și vitrinele. La vreo două luni, pe canicula cea mai mare, pe trei părți de restaurant, tot singur, am bătut tablă. Și m-am ales cu o amintire în talpa piciorului stâng. Un lanț și scânduri aruncate exact la baza scării. Cu cuie ițite în sus, c-un ascuțiș incredibil, deși cu vechime, ruginite, ce s-au înfipt adânc. Pantofii negri, foștii mei pantofi de oraș cumpărați pe timpul cât fusesem țăran, absorbiseră vârfurile la vreo trei. Am extras unul, al doilea, însă al treilea nu se lăsa urnit deloc. Trăgeam și nu înțelegeam de ce nu iese. Și cum ar fi putut? La vreo jumătate de minut am realizat cauza. Intrase așa de tare în carne, că m-a speriat îngrozitor. Încă nu durea, dar nu ieșea. Am tras, am tras, am tras…. A ieșit în final, dar a țâșnit și sângele ca dintr-un gheizer și-a inundat pantoful într-o clipită. Ce astupuș să pui la un astfel de puhoi? Abia atunci am simțit.
