Fărădelegea lui Călin – … not so much
Am greșit. Avea dreptate domn profesor să se mire.
Cum era de așteptat și deja stipulat, calea de atac se îndreaptă către soluția hotărârii din procesul prim. Dar nu numai. Se pot ataca și alte aspecte. Probleme de drept ce nu au legătură cu judecata, considerente greșite, constatări ce prejudiciază partea cu atacul. Chiar și așa, se acceptă apelul sau recursul, după caz, dar se înlătură inconvenientele, fără ca soluția hotărârii atacate să fie schimbată. Art. 461.
Dacă se poate într-un proces, musai să se poată în toate. Ca părțile să se înțeleagă și instanța „… să ia act…”. Art. 462.
Bună școala, bune toate informațiile. Cum niciodată nu e prea târziu, mi-am însușit sensul corect. A achiesa – a renunța și a accepta. La o cale de atac; o hotărâre juridică. De aceea eram eu cu de acordul extins. Aici avem doar renunțarea la calea de atac. Una fermă. Cea condiționată produce efect doar când partea adversă acceptă expres. Art. 463.
Aș fi dorit să fi „avut dreptate” anterior. Însă adevărat clasificare apare la Art. 464, unde se poate achiesa în două moduri a câte două variante fiecare. Expresă ori tacită. Totală ori parțială. Sunt un dram descumpănit că definirea se găsește în interiorul aceluiași articol. Fiindcă până mai acum am avut numai fragmentări și relocări. Expresa – prin act autentic sau declarație verbală (nu-s multe zile de când mă sfădisem cu un coleg de serviciu pe această temă; eu o țineam pe a mea, că și contractele pur verbale pot fi subiect de proces, dacă promisiunile nu se respectă; recte că s-a vorbit o sumă pentru o prestație muzicală, prestația a avut loc, sunt documente filmate, dar plata nu s-a făcut; el, și jurist, culmea, că nu) la instanță, direct sau cu mandatar. Tacită – dedusă din acte, fapte precise, concordante ce ar exprima „… intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.”. Totală – privitor la toată hotărârea. Parțială – doar la o parte a ei.
Nu se atacă măsurile de administrare judiciară. Art. 465.
Întoarcem Codul la apel. Art. 466 este bântuit de o notă de respingere. O mai fi sau nu valabil, conține ceea ce știam, că apelul este modul în care o hotărâre de întâie instanță este dezavuată de una dintre părți și se cere un nou proces pentru rezolvarea nemulțumirilor. Al. 2 luat ca atare dă să spună că ar fi existat deja o ultimă instanță, deși nu se cădea decât prima instanță și hotărârea ei este supusă apelului. Al. 3 se învârte în jurul aceluiași raționament, din punctul meu de vedere defectuos, că cea fost la Al. 2, hotărârea ultimei… rămâne neapelabilă, „… chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunțate în primă instanță.”. Încheierile premergătoare nu sunt „apelabile”, doar dacă se face deodată cu fondul. Art. 466.
La Art. 467 logica stă în picioare. Ai renunțat la apel, adios. Ai executat parțial hotărârea, arividerci apel la executate.
Timpul. Vreo 30 de zile. De oricând. Și dacă faci înainte, și după, și după comunicarea hotărârii. Pentru procuror începe și de la pronunțare, și de la comunicare. Executarea hotărârii se suspendă odată cu termenul de apel. Art. 468.
Cum se putea altfel? Actul de apel nu constituie act de acceptare a moștenirii. Art. 469 pune pe tapet moartea celui ce putea face apelul. Termenul se întrerupe. Astfel că se face o nouă comunicare a hotărârii din prima instanță. Începe, deci, un nou termen. Moștenitorii care au nevoie de tutori, curatori, administratori vor putea face cerere de apel doar după stabilirea acestora. De moare și mandatarul…. Se reiau operațiunile înșirate iarăși.
