Propoziții pretențioase – Ascidii
Numai luni nu încercasem o criză puternică de cervicală. Dar ce mi-e luni, ce mi-e marți, miercuri sau maxim joi?
Din senin. Se instalează și nu se mai lasă, de afurisită, cu niciun pumn de pastile. Cum nici nisipul din ochi nu se lăsase scurs cu nicio zeamă de xilină, cu nicio pomadă populară de cartofi cu spirt ori simpla așternere în fundul pernei cu pupilele acoperite de pleoape. Și nu e un plâns obișnuit cel produs de expunerea excesivă la radiația luminii asasine de sudură. Doare, ustură, arde. Când nu asculți că mai trebuie să te și echipezi corespunzător, că trebuie musai să porți mască (nu l-aș mai fi purtat pe lângă mine atâția ani, doar ca să supraviețuiască el în „confortul” de considerație personală, minim minimorum) și să nu faci de unul singur o astfel de lucrare. Dar…. Se considerase, în familie, că intenția de a face bani era una ascunsă, că nu luasem pe nimeni dintre frați ca ajutor doar ca să iau numai eu parale și ei nu. E drept, nevoile mele din acel moment erau stringente. Fiecare para chioară – așa de tare se devalorizase leul – conta, iar numărul lor cu atât mai mult. Aveam un deficit bugetar sporit, creat de toate instabilitățile societății în general și de lipsa de principii și de camaraderie a foștilor colegi. Ba încă și de dorința de îmbogățire a unora dintre ei. Recte Bebi și Mască. Unul pe drumul Italiei, altul pe-al Hunedoarei și Dorohoiului. Plusul avea însă a fi hotărâtor. Nu e nimeni nebun să ridice „zgârie-nori” de unul singur. Nu unul neputincios ca mine. Fără dotări fizice deosebite, ba încă deloc și chiar cu deficiențe. Mă lansasem într-o investiție care avea să schimbe modul de a obține bani de pe urma puținei științe în ale cântatului. Aspiram la singularitate (nu cea clamată azi cu AI-ul) în cel mult doi. Se returnase din aceeași patrie traiană Frățioru cu niște sculișoare pe care și el intenționa să le uzeze mai eficient pentru sine, mai pentru timpurile de atunci. Văzuse, cântărise, rămăsese uimit, planificase. Numai că nu avea și deschiderea necesară pentru manipularea aparatelor muzicale. Da, văzuse italieni ce cântau în doi pe la cârciumioare, întrebase de câștiguri și mai să lase restaurarea de mobile naibii în secunda doi. Calculase în lire și făcuse conversia în lei. Asudase destul la italian. Îmi povestise cum într-o dimineață se răstise la el că nu găsea cheile de la atelier și dădea vina pe el (ceva cu dave me la chiave; așa a rămas în memorie). Și planificase. Îmi iau un aranjor, o clapă, două boxișoare și un mixer și mă duc măcar pe bătătură, ziua, să cânt la gagii. Stau frumușel pe scaun, nu mai sunt la mâna lui Toaia, a lui Costică, a lui Marcel, a lui Arcuș sau oricare dintre cei încă mai hălăduiau nestingheriți în restaurante și făceau jocurile. Aproape că, din cauza lor, nu erai agreat de mai nimeni din zonă. Întâi opțiunile erau cei de sus, Gicuța, bineînțeles, apoi ceilalți, funcție de ce recomandări obțineau de la primii, în caz că ei erau ocupați. Chiar și așa, abundența de cerințe îi mai împingeau la abuzuri. Ori le turnau viitorilor miri, socri și nași că ăla sau celălalt sunt de lepădat, ori că știu că sunt ocupați. Și, panicați că rămân fără muzică, acceptau să primească „jumătate” din componență, încât două sau chiar trei nunți să conțină unul sau doi din formație. O practică descurajatoare. Tocmai de aceea eu, primul, și încă vreo doi după, am căutat o soluție de desprindere de formația clasică. Muzicanții deveniseră mojici, perfizi, trădând frăția de altădată pentru alt te miri ce și mai nimic. În ceea ce mă privește, nu alesesem să cânt singur, ca instrumentist, de nebun, ci doar din considerentele enumerate. Prea se încetățenise obiceiul ca alții să decidă pentru tine, prea mult durase așteptarea ca restul să se stabilizeze. Cu asumare de riscuri, de muncă în plus, de învățare, de acomodare, de sincronizare se poate orice. Ceea ce a și adus, după primele încercări om-orchestră de la Bălăceanu, după simpla butonare a unor chestii simple, fabricate, la sofisticatele moduri de a manipula frazele muzicale statice preambalate în Solton-ul MS4, achiziționat, nu pe bani puțini, nu pe bani proprii. Ci de la amanet. Și precum cântecul, parafrazat: Ți-a ieșit amanetu-n drum, o să ai necaz de-acum.
