Propoziții pretențioase – Ascarid
Parcă striga, parcă își târâia pantofii….
Imaginea rămâne, sunetele se întipăresc în urechi și nu se mai lasă curând plecate. Cum peste douăzeci și doi de ani, după nefericita zi de sâmbătă, a decesului soacrei, tot aveam impresia că se ascunde în camera ei după perdea, tot îi auzeam pașii mergând prin bucătărie…. Domnul Bădică nu mai era, însă reflexul vederii lui rămăsese. Era peste tot. La ușă, în magazie, pe verandă și pe bancă, la apă, la poartă, în bucătăria sa…. Cel mai adesea noaptea. Să te simți urmărit, te ia cu asudare. Să mergi la toaletă, fiindcă alta nu ai, devine un calvar. Cu lanternă, pe cărăruia care se strecoară între vie și casă, degeaba, asfixia te sugrumă, frica își înfige în inimă pumnalul ascuțit și mintea nu închipuie în întuneric decât episoade de groază. Monștri care îți smulg brațele și râd satanic, moartea care îți calcă pe urme ținând coasa pe umeri, așteptând momentul prielnic să-ți reteze capul, câini care îți sfâșie cu colții lor uriași picioarele. Cu spaima asta am circulat prin curte noaptea de la momentul morții lui domn Bădică până în ziua când m-am mutat la bloc, după trei ani.
Mă trezisem. Mă culcasem neliniștit de soarta boxișoarelor, însă de dormit dormisem buștean. Rare sunt trezirile în toiul pâclosului întuneric și la fel de rare nopțile când nu pot adormi ori picotesc semi conștient până în zori. Toate celelalte m-au găsit total inconștient și imperturbabil. Am deschis ochii și totodată mintea a început să se dezmorțească din vidul în care se complăcuse. Boxele! M-am îmbrăcat și-n viteza cea mai mare m-am îndreptat către casa spoitorilor. Credeam, după toate obiceiurile, proaste, ale țiganilor, că o să sechestreze muzicanții până pe la opt cel puțin. La șapte și un pic nu mai era nimeni. Doar Lilian, printr-o coincidență, era undeva lângă casa domnului maior, la intersecția străzii Unirii cu Jideni. S-a pus să mă asigure, cu stilul inconfundabil al tuturor celor de-o culoare și teapă cu a lui, că-s toate duse deja de vreo două ore la Marian Duia acasă. „Le iei după-amiază.” Așa ne fusese vorba? El trebuia să le aducă. Mi-o fi dat banii atunci?… La cât de supărat eram pe modul de tergiversare și pe neseriozitatea lui, uitasem. Uite, mă, ce m-am pus să fac. Cum m-am asociat cu panaramele astea? Astrele, afurisitele, ce mă lăsaseră fără parale. Fulgerică, e timpul să faci curățenie printre cei cu care vei cânta, să asanezi mlaștina în care te afunzi din ce în ce mai tare. M-am dus glonț după boxe. Degeaba. La Duia acasă nu răspundea nimeni. Mă luase cu călduri. Ce m-au ținut vreo patru zile. Țiganul nu voia să mi le dea. Motivele împărțindu-se, de fapt, între el și Lilian. Să nu spun vreo gogomănie, dar mi-e că a trebuit să-i scap câteva mii, cum erau pe atunci, ca să mi le recuperez. Și așa m-am lecuit pe veci să mai accept asemenea „lucrare”. Nu imediat. Nu la nivelul ăsta, cel mai jos posibil. Că de pățit am mai pățit. Nefiind eu totuși cel ce a mai antamat contracte defectuoase. De fapt…. Tot eu vorbisem cu cei trei „mușcă-tare”, la îndemnul lui Geambașu, pentru onomastica de la București, în 2003, și cu frații mecanici Nițu, ca să-i țină loc în 2000 la Amara. Le găsiți în Muzicanții….
Ani grei și incerți 1997-1999. Ani în care am încercat destule și din care am ieșit cu experiența ce avea să mă mențină în zona de interes a muzicilor de petrecere și de restaurant încă 12 ani, începând cu 2000.
