Fărădelegea lui Călin – You waste my time!
De acolo salariul….
Muncă. Nicio obiecție. Cât privește caznele la care judecătorul este supus și care culminează cu redactarea hotărârii ce soluționează procesul. Dar până la a nu fi singur, ci înconjurat de asistenți judiciari ori magistrați cu calitate de asistenți. Atunci nu-și mai merită paralele. Pune unul dintre ei la scris. Subiectul „ce face instanța când opiniile sunt împărțite” a fost deja dezbătut, așa încât Al. 2 nu oferă surprize. Minoritarul ori cel ce a dat aceiași sentință, însă motivând diferit vor redacta separat propria hotărâre. Semnată. Cazurile de împiedicare a semnării sentinței se rezolvă prin semnătura președintelui completului sau a instanței ori a grefierului-șef. Mențiunile aferente depuse la nesemnare. Art. 426. De întins ce este, necuprins privirii în cele trei sferturi de pagină accesibile, nu observasem că mai sunt alineate. Nota atașată articolului era vizibilă în parte și, cum în destule cazuri anterioare erau doar purtătoare de repetiție, l-am eliminat din lecturare. Așa se naște „judecătorul redactor” ca semnatar, la completul de recurs, a hotărârii unuia dintre membri. Ceilalți sunt „girați” de președintele instanței. Alineatele surplus. Redactarea și semnarea au răgaz 30 de zile. Însă, după cutuma românească, se poate și mai mult: „… cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.”. Două exemplare: unul la dosarul cauzei, unul la dosarul de hotărâri al/ale instanței.
N-o să mai pun la socoteală faptul abia consemnat, deși se pune gir comunicării hotărârii, în copie, către părți. Pentru ce ține de cărți funciare, copia va ajunge la registrele publice. Pentru anulări de acte notariale, copia se trimite notarilor. Ce ține de UE se va transmite autorităților, instituțiilor naționale ce au „… atribuții de reglementare în materie.”. Art. 427.
Ștersături, mâzgălituri, adăugiri – doar cu semnătura judecătorilor. Art. 428.
Terminarea procesului echivalează cu dezînvestirea. Adios oricărei alte păreri ulterioare. Art. 429.
Mai pe înțelesul omului de rând, „Autoritatea lucrului judecat” se rezumă la „ce s-a stabilit, nu se mai schimbă”. Cel puțin până la proxima reluare a cazului la instanțe superioare: de recurs, de apel…. „… chestiune tranșată.” (limba-ne dulce și frumoasă…; tranșarea… mai să te trimită cu gândul la halele de carne și carcasele de porc, vită…) Evident, noțiunea privește strict ceea ce s-a stabilit și statuat în nota hotărârii – dispozitiv – și s-a petrecut pe întreaga durată a procesului și a rezolvat chestiunea dezbătută ca litigiu. Al. 3 respinge echivalența dintre o hotărâre provizorie și antetul – noțiunea de mai sus – Art. 430. Și va să însemne provizoratul faptul că apelul sau recursul sunt pe cale să se producă. Numai atacul pentru anulare sau revizuire nu știrbesc din autoritate hotărârii. Că va fi înlocuită ulterior, asta este o altă treabă, dar și așa, noua hotărâre are același statut.
Avurăm la Art. 430 notă de respingere pentru Al. 2 – cel cu litigiul -, cum și la Art. 431 se întâmplă să coincidă. Mă miră însă că au mai rămas în text. Aici tot litigiul este „atacat”, dar un altul pe care soluția din cel în cauză să se sprijine și să își găsească propria și/doar prin aceea. Și ca să fie clar – probabil -, acest alineat are două respingeri, în 2021 și 2023. Zău că e nebunie curată! Cum și Al. 1 pare. Era articolul respectiv, pe la începuturile Codului de Procedură Civilă, citeț, clar și nu era nevoie să se rescrie că „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.”. Era cea mai literă de lege și este în oricare lege privitoare la infracțiuni și litigii.
