Propoziții pretențioase – Ascelor
Am reușit performanța să mă mint și pe mine.
Printr-o nebănuită scăpare de memorie, actuală – acum 12 ani eram fresh -, puteam jura că unele de nefăcut se puteau contabiliza la doar două. Cum a putut să se ascundă episodul, este lesne de anticipat. Tot ce am revitalizat „literar” din trecutul muzical s-a acoperit, imediat ce am pus punct „Muzicanților…”, de o perdea consistentă de fum. Cât să mă despartă o vreme de figuri…. Unele, majoritare în galeria personală de trofee, dezagreabile. Un procent ce depășește cu foarte puțin jumătate. Ceilalți suportabili, iar între ei unii chiar de ispravă. Despre cei deloc plăcuți fi-va cele ce urmează.
De bunătatea mea, deopotrivă năvârlii, se cam dusese buhul în lăutari. C-aș avea cu ce și aș fi și dispus. Cum ascetul muzical din mine se instalase confortabil, după seriile de încercări eșuate cu ce se mai prefirase printre degete după abdicările lui Sticlă, a lui Mască și în urmă a lui Bebi, refuzul și totodată lipsa de interes pentru unul ca mine, ajuns nu numai de poveste c-un soi de expunere deocheată în 1992 la Turist, ci și de suficiența considerentelor că de nuntă nu-s bun pe cât ar cere standardele locale și naționale, m-au adus și în pragul colapsului financiar. Și de urgentă nevoie am acceptat singura ofertă: sonorizare. După Dan Dănescu, Lilian cu „amordeonul” – și amor de propriul instrument, de propria interpretare, dar și de luarea în seamă exagerată, căpătată de la o mână de golănași și evident altă mână de de-ai lui, flămânzeni și spoitori de prin cartierul Barasca – mă tocmise să-i fac ghiersul și „struna” re-cunoscute și auzite până la somnul perturbat al megieșilor petrecerii. Am pășit… cu picioare de rac în curtea spoitorilor. Mi-am golit sacul cu cabluri – o miniatură a celor americane purtate de soldați -, maro cu dungi albe și fund albastru, fabricat de soție profi, am poziționat boxele cât să le umple lor capul de văicărelile lui Lilian, le-am cuplat la mixer, i-am montat vedetei cele două stative, cu două microfoane, gură și acordeon și m-am așezat ferit – unde naiba să te ascunzi în curtea spoitorilor?; erau peste tot – să strunesc nițel sunetele, să se audă cât de cât și…. Am primit „invitația” să mergem la masă…. Am declinat. M-am dat bolnav de mațe. După măslinele, salamul și carnea înfulecate de „confrați” și după o rundă de horicele de joc și un nesfârșit marș pentru invitați, „gazda”, bunicul puișorului de…, a făcut, precum dirijorii de orchestre simfonice, semnul încheierii muzicii, cu o singura mână, și-a grăit din poartă, pe dinăuntru, astfel: „Cine vrea să rămână, să rămână, cine nu, afară!”. La o așa cerere se tace și se face. Din mai multe motive. Una că ești în curtea lui. Doi fiindcă nu ai cum să nu-l asculți când în mâna dreaptă flutură un cuțit nu mai scurt de treizeci de centimetri, nu mai puțin lat de alți cinci. A încuiat poarta cu zăvorul și le-a făcut alt semn diriguitor de pornire bruneților lăutari. Și să te ții de fuste crețe, de… – cum le zicea doamna Valeria Tăicuțu? A! – danci, de mustăcioși piperniciți, cu pălării, bătând carâmbul pantofilor scâlciați cu palma. Și auiește nația lor spurcată…. O croncăneală răgușită, de femei zăbălate între… numai buze nu se pot numi, de bărbați ca o urlătură nedeslușită surdă. Am suportat până s-a făcut noapte. Mai ieșind pe stradă, mai revenind să văd dacă nu și-a băgat nimeni mâna prin mixer sau pe la cabluri. Cu toate riscurile, vreun atentat fizic direct sau prin efect de carambol asupra boxelor și celorlalte, le-am declarat pe la miezul nopții părăsire. Am lăsat, cu jumătate de inimă grea, cu alta mai ușurată de gândul că, fărâmate, aș fi renunțat să mă mai angajez vreodată în așa ceva.
