Propoziții pretențioase – Arăciți
Greu l-am convins să se urnească de jos….
Dar mai mult fiindcă nu mai voia. Pronunța Mioara – adică fiică-sa – și se folosea de singura înjurătură pe care o mai știa: ‘tui mama ei. Și chiar am plâns când a spus cât putea el de coerent că nu mai moare odată. Să nu fiți niciodată în locul nostru, al meu și al Corinei, să auziți un om, indiferent de vârsta lui, dorind să i se termine traiul pe lumea asta. Îmi „sângerează” și azi sufletul după acea zi.
Mi l-a pregătit mama boboc. „Adu apă, Iuliene! Unde are lucrurile de înmormântare?” Erau în sufrageria de dădea în terasă în dulapuri, unde nu umblam niciodată și unde doar doamna Tabacu avea o cheie. Sper să nu fie și asta o amintire eronată. Sau avea o nepoată madam Mioara și a venit ea să deschidă…. Deja nu mai sunt sigur ce variantă este corectă. L-am pregătit, am găsit cumva tot ce era necesar pentru un priveghi decent, în aceeași sufragerie, pe masa, bănuiesc, de afară, adusă înăuntru. Fiică-sa n-a catadicsit să fie prezentă. Plecată de ceva vreme din țară, la fiică. O așa „asanare” aș face printre asemenea progenituri, că s-ar curăța rasa umană de atâta nepăsare și răutate pentru ai lor. Cum „arcașii” – despre tiparul lui Arcuș; ca să nu rămân mai prejos de literați și să prepun peste banalități și o metonimie – rămaseră, după divina și dreapta orânduială naturală, fără de soacră, respectiv mamă, mai acu câteva zile. Adică se mai gândește și ăl de sus să mai corecteze uneori situațiile scăpate de sub control. O compensare pentru ceasurile dinaintea înmormântării lui Arcuș, când soața ne scosese vinovați de moartea lui practic. Deși despre morți numai de bine, despre Irina nu tocmai așa. Ne arămiși degeaba obrazul, „doamnă”! Nu noi eram supărarea lui, ci dumneata!
După înmormântare, la 40 de zile s-a făcut pomana. La care doar domnul, ginerele domnului Bădică, a sosit ca oricare alt invitat. Muncise Corina să pună pe masă pe brânci și omul venise cu o mină infatuată, alta decât cea cu care se înfățișase înainte, cu pretenții de stăpân și cerințe exprese. Să ne ocupăm de conectarea la rețeaua de gaze naturale. Ia uite, frate, tipul ăla blând devenise scorțos de parcă noi aveam vreo vină, de parcă nu avusesem doi ani și ceva grijă de un om la finalul vieții, cu inconvenientele de care eram conștienți de la început, cu greutățile îngrijirii unui om aproape anchilozat, potrivnic de cele mai multe ori acțiunilor noastre de ajutorare. Cum să uiți că o dată la câteva zile trebuia să îl schimbăm – fiindcă mai des de atât nu voia -, să îl spălăm și se împotrivea? Cum să nu te ia cu fiori când, descălțat de pantofii lui scâlciați, încercarea de a scoate șosetele era imposibilă? Se lipiseră de talpă. Urina și fără voie în pantaloni, se scurgea pe picioare și se depunea în pantof. Întărită devenea ca superglue-ul. Nu ne doream deloc să ne mulțumească, în definitiv ne achitasem de convenția verbală stabilită și destul de mult peste. Dar nici să ne vorbească de sus, să ne incumbe obligații ce nu mai puteau face obiectul întâiului contract.
Cum au trecut cei încă aproape trei ani, cum ne tot îmboldeau să plecăm, la început voalat, apoi, la începutul anului 2000 direct, fără să mai încapă vreun termen tampon, vreo păsuire. Ce visasem eu că s-ar putea întâmpla și la ce se ajunsese. Nici nu știu cum am reușit să traversăm una dintre perioadele cele mai nefaste din viață. De „OK” se alesese praful, cu Solaris s-a rupt filmul după Top T din mai 1998, orice altă formulă eșuase, Mască ba venea, ba pleca…. Cu munca la acoperișuri ce mai mișca, dar numai pe timp de primăvară, vară toamnă. Tot ce încercasem se destrămă la fel de repede pe cât pornea.
