Propoziții pretențioase – Argonul
Dus a fost guleratul. Cu…. Fără. Cu ce-avea pe el.
O scurtă perioadă ne-am mai amăgit că-i vor trece toanele și se va returna spășit acasă. A venit numai pentru nunți. Vreo patru-cinci în octombrie. Proiectele de cântat rămăseseră în coadă de pește. Ne întoarserăm la Poienița. Ajunserăm la mâna lui Titi Chioru ca solist, cred că dădusem o tură de vreo două săptămâni chiar și la restaurantul Crâng, în Buzău, luând de bun chitarist chiar pe Gigi Stanciu. Eram bulversați. Descumpăniți. Indeciși. Mai puteam cânta? Cu cine? Chiar cu toată pleava? A durat până la finalul lui 96 toată degringolada. Bebi a părăsit România, iar numai eu și Tamba nu am găsit nicio soluție de mers înainte. N-aș mai fi putut să revin la 1990, când numai cu naiba nu cântasem. Îi știam pe toți cât să nu mai pot accepta niciunul nici măcar o clipită.
Așa mi-am pus toată speranța în proiectul Solaris, și el pe muchie de cuțit din cauza aceluiași dezertor: Mască. Soluția: eu cu claviaturile, dar prestând linia de bas și Tudose cu clapele. Contrar așteptărilor, după o muncă titanică din partea lui Sticlă, cu puțin ajutor și din partea mea, am reușit în câteva luni să avem gata de înregistrare șapte piese, cinci pur instrumentale, două și cu voci. Șase ale lui Sticlă, una doar a mea. Cum-necum, cu aportul bănesc al lui Matei – avea de unde, scotea pe bandă rulantă pui de aur incubatorul lui de jocuri de noroc -, am reușit să intrăm într-un studio. Altfel nu arendam noi niciodată trei zile aparatura și omul lui Ianchevici. Puteam fi noi așii așilor, nu ne-ar fi băgat nimeni în seamă, darămite să ne mai stea și în picioarele noastre, să apese armarea tascam-urilor multitrack (atunci patru până la opt piste era/erau lucru mare) de sute de ori pentru orice neajuns, pentru suprapunerea succesivă de instrumente, pentru însumarea în două piste (una stereo) când loc nu mai era pe minicasetele – am căutat-o pe cea finală – Panasonic HD Master Ec 60 și reînregistrarea track-urilor rămase ne recordate. Înainte de toate, o ultimă repetiție live s-a produs la hanul Căprioara, prin „bunăvoința” lui Anton, Tache și a băieților – știam și de ce; Sticlă avea să le devină coleg -, unde, contrar tuturor antrenamentelor anterioare, am cântat direct cu chitara bas a lui Viorel Bureț. În prima zi s-au tras tobele și chitările. Cu totul vreo 10 ore. Nu că n-am fi fost expeditivi, rapizi, pregătiți, deși scăpări au mai fost, ci tocmai fiindcă procesul de tragere era mai greoi. Elementele tobei erau trecute prin mixer și grupate pe piste după felul frecvențelor. Toba mare separată, premierul separat, tumurile pe alt treilea canal și alămurile pe al patrulea. Audițiile de verificare după fiecare piesă, re-tragerile acolo unde nu se mai putea face nimic, corecțiile cu sincronizările de rigoare. Vă închipuiți că am cântat toți de fiecare dată. Inclusiv cu Sticlă, care nu mai putea reveni a doua zi. Începea repetițiile cu căprioriștii și bineînțeles cântările de noapte, după ora 23. „Balerine”, alea-alea…. Eu tot sperasem că va mai da o raită. Ba. Matei m-a anunțat a doua zi că pe Sticlă momentan nu-l mai puteam avea la dispoziție. „Așa că te ocupi tu de restul.” Știam cu ce se mănâncă înregistrările de genul ăsta, realizasem cu Dan Manciulea încă din 1989 câteva, alături de gașca din Piața Halelor, Vali și Florin. Știam că trebuie răbdare. Aveam, însă nu credeam că dintre toți patru, din ziua a treia voi rămâne singur. Cornel făcuse figurație. Speriat că nu-i vor ieși pasajele, mi-a pasat tot mie părțile de claviaturi. „Îmi argăsii pielea, Cornele. M-ați lăsat singur, băieți!” Plus ale mele de bas. Plus vocile pe cele două piese cu vorbe. Armarăm, prin urmare, eu și mixmanul de nenumărate ori până materialul final a plăcut urechii, asanase, bietul de el, tot ce nu era folositor și dăunător în materialul sonor. Și cum l-am căinat eu, nu cred că a mai făcut-o vreunul nici înainte, nici după. Cum azi nu mai este, un gând pios lui.
