Propoziții pretențioase – Arăcise
Întrebări fără soluții.
În cele din urmă, resemnat după abominabila faptă, n-a mai implicat pe nimeni după zecile de interogatorii și în final, după decesul lui Nicu, și-a asumat întreaga responsabilitate. Rămân însă câteva necunoscute. Practic e greu de crezut că singur ar fi avut atâta spor. Mai curând Dan, fără nicio acuză, rețineți, ar fi avut atâta putere. Dar, este suficientă o singură lovitură acolo unde trebuie ca să dobori și pe cel mai zdrahon individ. Legat de acest fapt, tot suspicionez, măcar pentru relația ulterioară a lui Dan cu barmanița, trecută la pe repede înainte, chiar înainte de condamnarea lui Azbi, că ea i-a oferit alibiul final pentru toată perioada dramaticei întâmplări.
Lucrurile aveau totuși un substrat, nu neapărat adevărat, dar nici de abandonat ca fals. Zvonurile orașului, oricât de restrânse ca arie de răspândire, oricât de mistificate, emană măcar jumătate adevăr. Părea că se repetase istoria „răpirii din serai” și prin tinerețea Silviei, deloc departe ca timp, Nicu Cotoi îi căutase în „feciorie” și o furase după același calapod, refugiindu-se la maică-sa. Acela fusese motivul pentru care Azbi și-ar fi arătat mușchii la ceas de noapte, atins în orgoliu de țiitor, deși cu nevastă și copii, el fiind, până să prindă „gust” ca și alții, nominalizat deseori printre cei mai cuminți muzicanți, cei mai fideli soți și cei mai incoruptibili inși în ale depravării. Mai eram eu și încă vreo doi din cei familiști convinși. Și-am dat crezare variantei fiindcă Silvia nu tocise ușile bisericii. Frecventând liceul Margareta Sterian, avusese parte de relații pasagere cu câte un muzicant. Vreo trei, oaspeți la Poienița, tuci, aducându-și aminte ce „chefuri” mai trăseseră, cu ea, anterior. Azbi era îndrăgostit, clar. N-am auzit însă pe nimeni să se manifeste cu atâta ură, să clocească în minte o asemenea oroare. Nu la noi în oraș, nu atât de violent. Nu pentru… nimic. Ce fusese, dacă fusese, trecuse de ani buni. De-un om beat, inconștient nu te poți lega niciodată, orice i-ai zice, orice i-ai face, orice pretenție ai avea, toate sunt zadarnice, bețivul n-aude, n-a vede. Precum Nicu, care, după primele două sute aromate de coniac, ce-l aromeau la sigur, nu a mai apucat nicio fărâmă din lumina realității. A mai „trăit” două săptămâni în august și apoi i s-a pus cruce. Geaba s-a predat la vreo săptămână Azbi, faptele rămăseseră și consecințele se întrezăreau sumbre. Două familii cu copii nenorocite, două soții îngenuncheate, lipsite de apărare și susținere. Din cauza cui? A unei… iresponsabile, ce a acceptat să joace rolul amantei cu un ins fad, fără minte și cu pretenții de șmecherit doar fiindcă se căpătase cu Dacie, carnet de șofer și protecția unuia ca Jani Măcelarul.
Uite cum am ajuns de la facerea de dulapuri, bufete, polițe și alte obiecte necesare, lipsă din inventarul familiei, la nebuniile acelor ani, prinși parcă de turbare, de intoleranță, de dorințe fără acoperire și fără șanse de împlinire.
Ruptura de Bălăceanu, de locul căruia îi dăruisem mai bine de un an și jumătate tot devotamentul, toată puterea mea fizică, toate micile inovații, încă-mi producea regrete, remușcări, deși mă întorsesem acasă, în oraș, lângă casa în care crescusem, lângă ai mei. Lăsasem în urmă toate micile mele reușite. Grafica în vopsea de pe pereții cârciumii – un portal semirotunjit în partea superioară, „construit” din cărămizi, cu vreo doi struguri atârnați; copiile a două pachete de țigări – preferatele mele, LM și Hollywood; șabloanele cu modele și litere, „sculptate” în cartonul cutiilor de napolitane Almawed; două dintre cele patru compoziții muzicale – visate notă cu notă, transcrise cu febrilitate imediat după trezire, să nu cumva să uit vreo nuanță sau vreo frecvență -, una cu iz jeanmicheljarre-ian, împreună cu a doua adunate ulterior într-o triadă sugestivă, Alien 1, Alien 2 și Alien 3, cealaltă în stil genesis-ian, Realise și a patra, un cântec trist, de dragoste, Some Changes.
