Fărădelegea lui Călin – He’s God
Crede-se ce s-o crede….
Sinceritate…. O calitate momentană greu de aprobat sau de contestat. Dar, în instanță, aceasta ar sta bine ca și corectitudine a afirmațiilor, însă, cum percepțiile asupra unor fapte trece prin filtrul fiecărui individ, onestitatea capătă valențe relative, deși așa a văzut și a auzit, așa și-a însușit cronologia celor pentru care a fost chemat să depună mărturie. Art. 324.
Curios – i-am luat lui Cosmescu (ăl cu comentariile football-istice) din gură vorba – cine cercetează și ce. Cum apare, mă rog, o bănuială că se minte? Nu cumva bănuiala este chiar o certitudine căreia i s-a pus un semn de îndoială? Și cum se poate dovedi că s-a mituit martorul? Pui organul de urmărire și ce? Pune presiune pe bănuit, îl interoghează în subsol cu lampa în ochi? Art. 325.
Intenționam să pun problema plătitorului. Bineînțeles, m-am gândit la Buletin de București, la faza cu amenda. „Plătește dânsa.”. Sau tovarășa. E clar că nu vine omul degeaba. Are serviciu, nu este din localitate, i se face foame, sete, trebuie să tragă la vreun „han” (și-n situația dată mi se plimbă Râpa montaniarzilor prin țeastă), nu se duce la serviciu, are pierderi măcar cât o zi de muncă. Si propunătorul martorului se ocupă de acoperirea lor. Art. 326.
Îmi vine peste mână să accept că judecătorul trage consecințele unui fapt cunoscut, ca să determine altul de neștiut. În cea mai precară logică, cel puțin le constată, fiindcă el este doar un observator, nu un participant activ la fapte deja întâmplate. Totuși, această neînțeleasă formulare face referire la ce înseamnă prezumția. Art. 327.
Prezumțiile sunt, deci, inducțiile, impresiile pe care cei prezenți în instanță le lasă judecătorului. Nu-mi închipuiam de ce articolul anterior folosește pluralul, deși nu era nevoie decât de una singură. Sper că nu mă înșel: vizau cele două tipuri, legale și judiciare. Prima dintre ele beneficiază de libertatea de a nu pune susținătorul faptelor să le dovedească, ele sunt prezumate întocmai. Și când să zici hop, continuă alineatul cu necesitatea dovedirii faptului „… cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază…”. Nu pot pricepe o astfel de suceală la 180 de grade. Înlăturarea prezumției are loc prin proba contrară. Deși nota atașată este de respingere, nu se specifică ce. El cu totul? Și n-ar fi de mirare pe cât este de contrariant. Art. 328.
Prezumția judiciară…. Vai!!!!! N-ați putea percepe altfel decât că redactorii s-au țăcănit la cap. Au făcut din judecător cel puțin dumnezeu. Cum să scrii într-o lege că prezumțiile sunt „… lăsate la luminile și înțelepciunea…” judelui? Ce ar crede un om de rând? Că el manipulează electricitatea din sala de judecată? Deoarece nu i-ar lăsa statutul de cine știe ce inteligență în fața divinității. Limbajul Art. 329 este greșit cu totul, neinspirat uzează cuvinte cu totul nepotrivite. Prezumțiile trebuie – după dânșii – să aibă greutate, putere să nască probabilitatea ca faptul să fie precum se crede. Apoi, prezumțiile pot fi primite…. Încă o dată: Vai!!!!!
Art. 330 este martorul perfect pentru demitizarea judecătorului. Luminile-i, înțelepciunea-i sunt insuficiente pentru a desluși și cântări direct faptele. Are nevoie de un… specialist. Chiar mai mulți. Dar și aici Codul de Procedură Civilă procedează ca la stână și o face de oaie: „…unul sau 3 experți.”. Care să fie „filozofia” după care unul este bun, trei sunt buni și nu doi, patru sau mult mai mulți? La nevoie, expertiza va fi cerută „… unui laborator sau unui institut de specialitate.”. Știți care este paradoxul Al. 3? Că domeniul cerut prin expertiză este „… strict specializat…”, dar că nu există experți autorizați. Ce nevoie de autorizare au nevoie oamenii care au și învățat despre acel domeniu, au și studii personale despre domeniu, profesia nu este suficientă ca să concureze la egalitate autorizarea? Al. 4 ne trimite doar verbal la dispozițiile legale ale expertizei, eliminând dispozițiile de aducere „… cu mandat, sancționare cu amendă judiciară și obligarea la plata de despăgubiri…”. De ce la Al. 5 se reamintește că experții sunt aleși de judecător sau de părți? A, că pot da relații, să pună întrebări, să treacă observații, caz în care pot întocmi „… un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.”. La ce folos încă unul?
