Ora de muzică 2 – Boring versus brilliant
A treia oară…. De sperat nimic, aștept însă de la Mellisa Musique măcar un refuz.
Nu întrebi, sigur nu ți se va răspunde. Am încercat încă o dată marea cu sarea. Negăsind nimic….
Muzicieni sunt destui. Sigur se ascunde în spatele prezenței lor pe scene ceva interesant, incitant, ceva ce nouă, români fiind, ar putea să ni se înfățișeze ca inedit și cu siguranță educativ, instructiv. Nu degeaba au ajuns toți cei 43 – fiindcă până la urmă sunt mai mulți decât am numărat întâia dată – să fie parteneri unui nume atât de mare: Sting. Fără îndoială că și Shaggy a reușit la fel de mult să atragă atenția mapamondului.
La „horn”-uri a participat și David Barnes. Morning is Coming a beneficiat și de unul dintre șirurile lui. Dacă nu picați în plasa intenetului, reușiți să-l găsiți pe David-ul potrivit. Dar numai cu ajutorul particulei Tv de inserat între cele două nume. Tv-ul reprezintă inițialele celorlalte două prenume: Taelon Vosges. „Cota” lui de piață se situează la nivelul „unul dintre muzicienii americani de top”, saxofonist care-și începe cariera la 8 ani în Brooklyn. Până la 18 ani a prestat la Parada luminilor în parcul de distracții Walt Disney cu The New York City All-City Marching Band. A cântat pentru Mayor Bloomerang la Gracie Mansion, motiv pentru care Wynton Marsalis la numit cel mai bun saxofonist pentru categoria sa de vârstă. Predă la Columbia University Teachers College Improv Camp. A cânta în deschidere la concerte ale lui Gladys Knight, Boyz II Men, Jimmy Cliff, Beres Hammond…. Am purces la traducere, părându-mi-se bizar ceea ce citeam în limba de origine. Nefiind. Da. Statura sa impresionantă, volumul mare a corpului a atras privirile unor nume mari din lumea modei, devenind – nesfiindu-se biografia să afirme – unul dintre modelele de top americane. Rămâne totuși bizar că oamenii au luat-o razna și promovează cantitățile uriașe de grăsime ca standarde „haute couture”. Am și ascultat câteva dintre ambițioasele sale proiecte. Cea mai titrată partitură are un review pe pagina Jamsphere. Lost Time are o declarație inițială piesă liniștită, de suflet, ambițioasă și plină de culori tonale, apoi una unde ar abunda în intervale muzicale neuzuale…. Am…. Zis ca ei. Am mers mai departe la alte încercări, majoritatea de casă. De ce? Mi s-a părut mie ceva… ciudat. Chiar așa era. După ce trece de spectrul grav, probabil în partea superioară a lui și imediat în scala următoare, cum este la clarinet când treci de la nota la la nota si (în fapt sol și la în acordajul temperat universal, la 441 de hertzi), notele capătă câte o comă în plus, denaturând tot materialul, crispând auzul – cum este al meu -, provocând disonanțe deranjante în raport cu orice alt instrument cu acordaj fix. Și nici intervalele acelea neuzuale nefiind o noutate și nici multe. În vreo patru locuri, un cromatism de patru note în urcare terminat cu o secundă mare în coborâre. Păi, când făcea Dulfer cu David Stewart cam ce a înșirat Barnes în rest, suna dumnezeiește. Și tonul de sax…. De la cer la pământ.
Din patru listați între 14 și 19 (excluzând pe Barnes și Branford Marsalis – lui o să-i aloc probabil câteva pagini) găsesc unul singur, pe Zachary Lucas. Mult mai atent cu cariera sa, saxofonistul și-a încropit propria pagină de internet, depunând proiectele sale publicului și câteva referințe despre sine. Carieră profesională în muzica ska de la 15 ani împreună cu trupa Heptals. A intrat la conservator, cel din New England, în 1999 și apoi în Boston. Succuint amintește de profesori – Bergonzi, Perez, Netsky, Brookmeyer și Garzone -, de trupele în care a fost membru – Bootyjuice, Message, Lifted, The Youngblood Brass Band – și câțiva artiști și trupe cu care a colaborat – India Arie, Bad Rabbits, Andy Grammer, Marcy Gray, Big Daddy Kane etc. Nu uită să se mândrească pentru Grammy-ul căpătat cu Sting și Shaggy. Intenționat nu am trecu între grupurile sale muzicale Side Car NY, un duo cu Aaron Smith. Tot în puține și caracterizante cuvinte consideră proiectul complex, deștept, amuzant, nesfârșit, un „electro pop cu un strop de fantezie și un strop de ridicol”. Și are dreptate. Synturi la greu și Zach vocalist. Și într-adevăr redă destul de bine această zonă stilistică, dintre cele cinci piese depuse pentru public, una se numește chiar 1981 și sună ca tunci, deși recunosc câteva dintre instrumentele câtorva programe furnizate de platforma AppStore. Doar prima piesă, Halfway of Paradise beneficiază de o partitură de saxofon. Dar…. Are destule albume, și numai Gelato de-l punem la socoteală, în care – spun gurile… bune – că nu știi când termină saxofonul și încep sintetizatoarele, și tot este diferență uriașă față de Barnes. O viziune chitită spre un jazz electric foarte interesant, unde intervalele fistichii abia la el sunt audibile și foarte frecvente. Foarte bine dozat, gândit, transpus. Un amestec neașteptat de jazz rock și pe undeva – fiindcă și declară – muzică ce s-ar preta pentru gaming. Recomandabilă. Tocmai ce ascult o improvizație din Squirty Tuesday (și-mi amintește de proiectul cu Solaris), sofisticată. Mai rar așa ceva!
