Propoziții pretențioase – Arimași
Ăsta este. Și nu mai sunt printre cei ce n-au habar.
Printre politicile de moment discutate s-a strecurat și dorința lui Gigi de a căuta înregistrarea unuia dintre cele două spectacole susținute la fosta Casă a Tineretului a Buzăului, unde am fost secunzii celor de la Nightlosers și, doar în unul, ai lui Harry Tavitian. Au rămas întipărite până și cele câteva dări peste ochii clapelor, „spumele” vocale ale lui Grăjdeanu și micile cuvântări șchioape ale lui Sticlă, la debutul pieselor. Doar că uitasem pe unde se ascunde caseta cu înregistrarea. Și cum se întâmplă de obicei, căutările durează. Nu cum vă gândiți și cum aș face dacă mi-aș propune să caut un CD sau un DVD, să le iau la răsfoit din teancurile strânse în trei sertare ale fostei comode a soacră-mii. Vreo două sute. Nu. Am o cutie paralelipipedică în care am depozitat până la 15 casete audio, din care, prin tatonare și derulări succesive, aleg ceea ce mă interesează. Ca un făcut, și de data curentă, am nimerit caseta abia după 10 încercări (bine că n-a fost ultima, cum de obicei „Fortuna” mă asistă). Am scos radio-casetofonul vechi – cred că sunt doi ani de la ultima trecere în revistă și înregistrarea prostioarelor mele și ale Vitaminei Rock în format audio de calculator, dar copiate prin redare și înregistrare prin microfonul ipad-ului 2 -, am căutat un cablu de alimentare – rămăsese unul cu care cel puțin un deceniu, începând cu 2011, îmi încărcam ipad-ul -, l-am cuplat la antica relicvă, cumpărată de la amanetul Rodicăi și al lui Rechinu în 2000, am introdus prima casetă și…. Armasem play-ul și-ncepusem să ascult. Mi s-a părut mie că se-aud valuri…. Am pus stop, am deschis clapa și…. Valurile erau, într-adevăr, dar ale benzii ce se scurseseră în interior. Ptiu, drace! Am crezut că s-a blocat vreo rotiță a casetei și, râzând, am început s-o bat de palmă, cum odată făcea tot utilizatorul. Am râs fiindcă mi-am dat seama că nu uitasem mișcarea după atâta vreme scursă de când casetofonul s-a demodat și locul i-a fost luat de CD-uri și de player-ele calculatoarelor. De prin anii 90. Ultima descindere cu un walkman la o nuntă, chiar dacă intervenția a fost aproape singulară – 97 sau 98, la Tess, cu Mască și Tamba, după ce înregistrasem un disc de pickup pentru un șvab (ginerele) și maică-sa, „Toni, Toni, noch ein mal” (nu mă sfiesc să repet că vinilul este încă în pod, cât să deschid ușița de acces și să bag mâna în dreapta, lângă zid), să danseze și ei măcar o dată ceva de pe la ei, de prin Ardeal; singura nuntă la care cântasem o singură horă, nu lungă, nicio sârbă și alte „sârbești”, atunci pe post de manele, de i se epuizase lui Mască repertoriul -, din tot materialul, o singură piesă a apucat difuzarea. După cinci secunde de „frăgezire”, mi-a răsărit ideea că este nevoie totuși de play cu caseta scoasă. Să se miște forward-ul, pauză. Nici înapoi nimic. Ce să aibă? Mâna pe șurubelnițe, desfacerea celor șase holțșuruburi – se putea să nu fie unul mai afurisit, să nu vrea să se desfacă?; nu se putea -, desprinderea jumătății de carcasă. Probe. Tot nimic. Uite că trebuie demontat și mecanismul casetofonului. Alte patru holțșurubele. Uitase fostul pretendent la titlul electronistul amator cum asamblă și dezasamblă toate națiile de aparate odată. Adică eu. Uitasem cum aromeam de oboseală pe canapeaua-pat îngust/ă din magazie, unde amenajasem atelierul și Viorel se tot chinuia să-mi facă amplificatoarele pentru clape, chitare și voci, funcționale de la zero…. Sucit pe partea din spate, din mecanism a sărit o buclă neagră, subțire și ruptă. Curelușa care punea în mișcare rotițele care mișcă tamburii casetei. Doar ea. Cealaltă, care ajută banda să se întindă, era intactă. Ce pun? Ca omul în casă și de casă: „Nevastă, mai avem zgârciuri de bani?”. Răspuns afirmativ. „În bucătărie, pe o candelă roșie.” Căutare. Nimic. În afara unor lumânărele albe. „Unde naiba sunt, care candelă?” Și vine ea, mi-o scoate de la cucuiata de pe un raft și mai să mi-o bage în ochi. „Și tu crezi că eu o vedeam? Numai roșie nu este, e cel mult vișinie și pe întunericul ăsta în care stă raftul, crezi tu că o puteam deosebi de maroul închis al lui?” Animozitățile ușoare încheiate, m-am îndreptat către spațiul de depanare. Pe primul cerc de cauciuc pe care am pus mâna, unul cu circumferință mai mică, acela s-a potrivit. Deși m-a încurcat poziția celor două volante și că încălecasem peste cealaltă curelușă pe cea înlocuită, am găsit calea și locul potrivit. Am scos-o pe cea de deasupra, am montat-o pe altă volantă dedesubt și am reașezat-o pe cea desprinsă momentan pe poziție. Înc-o probă, montaj și play. Merge. Numai că viteza este mai mică și tonalitățile mai jos cu un ton. Cele nouă casete audiate pe săritelea dintre cele mai sărite, cu derulări cât putea casetofonul de repede, mi-au mai adus aminte de câteva artificii prin piesele mele șterse din memorie. Și-apoi…. Că nu degeaba îi confirmasem la telefon că altul mai bun găsești rar. Fraților, are niște pasaje Sticlă prin piesele lui și ale mele din acel concert de o claritate și o virtuozitate unice!
