Fărădelegea lui Călin – Listen my kin
Parcă și văd o scenă de film, clasică, în care i se smulg unui bătrâior, aproape de ceasul morții, ultimele dorințe de către avocatul său.
Bătrân, însă nu ultimul om de pe planetă, ba chiar printre fruntași – cum era câte unul la mia de proști, săraci, inculți și nemâncați -, altfel cum și-ar fi permis un profesionist în ale documentelor?
Mi-a stârnit Art. 314 o astfel de mică incursiune în mrejele micilor detalii privitoare la individ și locul său între alții, la a cărui lecturare am rămas nedumerit. Martor, desigur, chemat să dea cu subsemnatul faptelor sale sau ale împricinatelor părți procesuale. Martor, din păcate, în situația imposibilă de a se prezenta acolo unde este locul unui proces, în sala de judecată. Munte, Mahomed. Ascultarea lui „… la locul unde se află…” în prezența „procesomanilor”. Toate corecte și incontestabile. Până la faptul că sărmanul nu din comoditate face oaspeți înaltele fețe judecătorești, nemulțumitul reclamant și „criminalul” de pârât, ci pentru „… boală sau altă împiedicare gravă…”. Păi care alta decât că nu poate comunica coerent – când dă boleșnița-n om, nu mai raționează normal, fie și pentru-n deget rupt, o durere de cap ori alte și alte mici disfuncții fiziologice – că nu se poate mișca în voie sau altele și mai și? Nu evaluezi întâi starea, chemi medicul de specialitate și acela va să-ți spună – cum toți ar trebui – că bolnavul este sau nu în toată plenitudinea mintală și fizică? Nu cumva se distorsionează declarația în astfel de status medical?
Că este natura apropiaților partizană, nimic de zis. Dar dacă ei nu pot susține cauza ca martori, altcineva va putea pune patos în declarații? Da, știu și știți că în justiție justețea, corectitudinea și adevărul primează. Totuși, cine alții ar putea înfățișa mai bine, chiar rău descriindu-l pe părtaș, unii, înțelepciunea judecătorilor, experiența lor pot dejuca „planul” de avantajare? Art. 315 exclude din rândul ajunșilor la bară toate rudele, „afinații”, de-alde soți, logodnici și concubini, dușmanii – aici chestiunea este cu totul relativă; am mai susținut eu că dibăcia judecătorilor, propusă anterior, are hibele ei și, neavând la îndemână un instrument adecvat (acesta, al martorilor cei mai dragi părții), poate da greș în stabilirea „mașterilor” -, cei sub tutelă specială, condamnați că au depus mărturie mincinoasă (falsă, e mai potrivit) (în fine, nu poți condamna pe viață un ins, chiar și numai pe parcursul unui proces; îi poți, opinam, regla tirada neavenită și îi poți cere să revină la cele drepte). Așa de sus ce se arborase stindardul excluderii, că la Al. 2 se revine pentru rude și dușmani la depunerea de mărturii. În baza unei conveniențe a părților. Cu soluția „expres” sunt de acord, cu „tacit” nu. Fiindcă nu văd cine, în afara completului instanței, ar putea sugera audierea și cum, nicio parte nerăspunzând, nici măcar aprobând clătinând capul sus-jos sau făcând pe nepăsătoarele, ar putea-o pune în practică, din moment ce interdicția este clară: nu! Al. 3 începe în stil la fel de neavenit, ca și până la acest însutit articol, nerepetând exact despre ce persoană este vorba, adică aceea „… care beneficiază de tutelă specială.”, ci duce la finalul alineatului „… situația ei specială”, iar chestiunea anterioară este tratată „… beneficiază de consiliere juridică…”, ceea ce nu este de o congruență perfectă (nu că n-ar exprima congruența identitate unu la unu). Deci și „specialul” va fi, până la urmă, admis ca martor.
Continuăm seria derogărilor la Art. 316. Pentru rude și afini nu se pune problema ascultării, dacă procesul este cel puțin de filiație sau divorț. Ori alte spețe ce vizează raporturile de familie. Să nu fie aceștia descendenți.
