Propoziții pretențioase – Ardezie
Cine ne-o fi pus să acceptăm compromisul….
Ei, nu știți. Naiba! Ăl cu coarne și cu bani. Ce le-a fost urechilor să suporte…. Toate…. Stabiliserăm să o lăsăm pe Gicuța tot pe scenă, cu ai ei și cu sculele lor, noi cu ale noastre, alternativ. N-ar fi fost nicio problemă. Cuviința ordinii se respecta ca-n scriptură, Gicuța numai dantură și ruj. Până la cântat. Acolo era buba. Totul, dar totul suna… horă. Nu că repertoriul ei nu era în majoritate de muzică populară, dimpotrivă, doar că a încercat, cât a putut, să demonstreze că nu numai noi puteam să abordăm teme de actualitate, ci și ea. Și-a trântit niște doi pe patru în niște teme…. Cred că pe Marina a făcut-o praf și-a transformat-o-n Mărioară de la Gorj. Ne opriserăm la a gândi că celelalte, ce nu mai fuseseră încercate, aveau totuși să rămână cum le aduseseră pe lume creatorii, nebănuind că se poate mai mult de atât. Mai mult cât să transforme chiar și arăbeasca și turceasca în aceleași neaoșe hore. Cum povesteam și altădată, manele în acele vremuri nu existau. La așa ispravă, am făcut toți cruci pentru asemenea defilări muzicale – atenție, ovaționate de… – ale ălor arăpimi, obișnuite să umble cu arșicul: tată toboșar, într-o continuă aromită stare, fratele, mâini două stângi, una bucată basist, ins ce fusese cândva elev la gimnaziala nr. 1, despre care nu știam că poate cânta (și nu era cântare bâlbâiala lui). Mai să-i arvunim cu banii noștri câștigați ca să renunțe pentru totdeauna. Ovaționarea…. Retrasul, împlinitul. Deși abia dacă ne interesa cine și ce fusese, nu-i puteam ignora existența defel. La câtă atenție îi dăduse Gicuța, surd și neinițiat să fi fost și tot îi puteai citi pe buze numele. Fiindcă din minut în minut i-l pronunța, cu adăugirea muzicănțească ce se încununa mereu de succes. Deci: „Special pentru domnul Cățoi!”, cu „l”-ul emis cu limba lipită de cerul gurii și numele la o amplitudine superioară, cu conturul buzelor făcut ca o-ul din silaba țoi.
Mă sustrag un dram din noianul de năzbâtii sonore. Tot la un dram, dar de vinișoare și țuiculiți (nu din țoiul cățoian), fusese și Sticlă acum câteva zile, mai precis pe 28 februarie, când îi este datul să constate că i-a mai trecut un an din viață. Mie mi-ar fi fost rândul să-l sun. Doar că nu mi-a fost ziua lui de naștere deloc în minte niciodată. Chiar nu știu de ce. Au fost patru ani când aniversarea lui s-a încadrat în perioadele cât am cântat împreună. 95 o dată, la Poienița, 97 și 98, tot la Poienița, dar și în cele două locații unde am repetat cu Solaris, la Casa Armatei și la Casa de Cultură, desigur și la reprezentațiile din Buzău și din București, pe albumul înregistrat la Toni Ianchevici la Focșani, și în anul de glorie 2000 la Onix și în zecile de locuri în care ne-a purtat Geambașu, unde ne asaltau fanii extaziați că-și vedeau idolul tinereții în carne și oase, în mare parte înmuiate în alcool. Unii. Alții ar fi angajat arnăuți să ne ia gâtul și picioarele pentru angajamentele neonorate de domn Costică. Un calcul matematic scoate la iveală o perioadă de aproximativ 33 de luni de colegialitate efectivă cu Gigi. O să mă întrebați care Gigi. Păi Sticlă. Așa m-a chestionat și el la telefon. I-am zis și lui ce vă spun și vouă acum. Așa îl striga Marcel, așa a rămas. Sticlă nu-mi venea să-i spun în față, Costel mi se părea nepotrivit, deși ăsta îi este prenumele. Prin urmare Gigi sună mai bine…. Ce credeți că m-a pus să confirm la telefon, să audă și vecinul lui? Că la chitară este cel mai bun de pe-acilea, de prin România. Adevărul….
