Literadura nr. 35 (11)
Ramona Müller
Ecouri andine: Povești din Laguna Esmeralda și Muntele Chaquini
În fiecare picătură de apă, o poveste; în fiecare vârf de munte, o lecție a timpului.
14.10.2024 Bolivia, La Paz
Pornim pe jos, 500 m de la Hotel El Rey la Hotel Europa, unde ne întâlnim cu ghidul nostru, Renato, la 8:30. Suntem cinci: un cuplu britanic, o elvețiancă ce a lucrat trei ani în Bolivia și noi doi, eu și Dimi. Azi vizităm Laguna Esmeralda (5024 m) din Muntele Chaquirni (5390 m), parcurgând în mare parte traseul urcat ieri spre Chacaltaya (5421 m). Vremea e senină și caldă, iar șoferul conduce alert. Părăsim La Paz și urcăm spre El Alto (4150 m), al doilea oraș ca mărime din Bolivia. Prima oprire: un punct panoramic la Gilarada, cu priveliști spre Huayna Potosí (6088 m), Chacaltaya și lacuri intens colorate de minerale. Renato ne oferă informații despre exploatarea argintului din Potosí, unde s-au extras 41.000 t între 1556-1783 – suficient pentru un pod de argint până la Madrid. Urmează o lecție de geologie despre formarea Anzilor și Altiplano, al doilea cel mai înalt platou de pe Pământ. Apreciem pregătirea ghizilor locali, mereu gata să răspundă la orice întrebare.
Ne regrupăm și părăsim Altiplano-ul, urmând un drum șerpuit prin peisajul arid. Șoferul conduce rapid, grăbind parcă destinația. Oprim la Cimitirul Alto Milluni, un loc cu o profundă încărcătură istorică. Mormintele, în formă de căsuțe, par un sat al celor plecați. Cruci de piatră marchează bărbații, rozetele – femeile, iar mormintele în formă de barcă simbolizează copiii, ale căror suflete, spune legenda, sunt purtate de ape spre veșnicie. Renato ne povestește despre Milluni, fost centru minier prosper, cu 5000 de locuitori. În 1965, generalul Barrientos a ordonat ocuparea minelor, iar rezistența minerilor s-a sfârșit într-un masacru. Comunitatea a fost exterminată, iar locul a devenit simbol al rezistenței și sacrificiului. Vocea lui Renato tremură ușor în timp ce numește această tragedie un Leningrad al Boliviei. Cu fiecare cuvânt, imaginea unei comunități care a dat dovadă de curaj, luptând împotriva dictaturii militare se conturează mai clar în mintea mea. Contemplu cimitirul în timp ce vârfurile înzăpezite ale muntelui Huayna Potosí stau de veghe, martori tăcuți ai acelei epoci de suferință. Deși locul este acum declarat Patrimoniu Cultural Turistic al orașului El Alto, sentimentul de tristețe mă copleșește. Fiecare mormânt, fiecare piatră spune o poveste despre curaj, despre vieți întrerupte și despre o luptă care nu trebuie uitată. Un loc al odihnei veșnice devine o piatră de hotar în istoria Boliviei, un testament al luptei pentru dreptate socială și un mesaj pe care generațiile viitoare trebuie să-l poarte mai departe.
Nu apuc să mă dezmeticesc complet din impactul emoțional al poveștii de la Cimitirul Milluni, când, la doar câteva sute de metri după ce ne-am reluat drumul, o apariție neașteptată îmi atrage atenția. În fața microbuzului, pe marginea drumului prăfuit, stă ea: Femeia Milluni.
Cu un gest abia schițat, mai mult o privire intensă decât o mișcare a mâinii, face semnul binecunoscut de „Ia-mă, nene!”. E de necrezut – în pustietatea absolută a acestor locuri, unde până și umbrele sunt rare, apare această femeie. Mă uit în jur. Nu se vede nicio urmă sau umbră de viață, doar piatra aspră și munții tăcuți. Cine ar putea trăi aici, în mijlocul nicăieri-ului?
Renato, ghidul nostru, oprește microbuzul fără ezitare și, spre surprinderea mea, pare s-o cunoască. Încep să vorbească într-un amestec de spaniolă și quechua, râzând și schimbând vorbe de parcă ar fi prieteni de-o viață. Femeia urcă, așezându-se lângă Dimi, iar eu o privesc cu o curiozitate aproape copilărească, ca pe o arătare dintr-o altă lume. Are trăsături ascuțite, iar nasul acvilin, atât de specific rasei creole din Anzi, domină chipul ei marcat de vreme și de soare. Pe umeri poartă un dublu veșmânt, unul colorat, iar celălalt, simplu, pare țesut din in. Pătura viu colorată este prinsă deasupra hainelor ei de zi cu zi, completând imaginea unei femei care pare mai degrabă o pasăre în zbor decât o ființă ancorată în această pustietate. Probabil a fost la vreo piață să vândă ceva marfă și acum se întoarce acasă. Încerc să surprind momentul, să păstrez ceva din această întâlnire atât de neașteptată. Scot telefonul și fac trei poze. Îmi dau seama că în spatele acestei femei, pline de voioșie, se ascunde o viață grea, dar și o forță interioară incredibilă. Pe marginea drumului, câteva case răsfirate, abia 2 sau 3, îmi atrag atenția. Sunt simple, din chirpici, cu acoperișuri care par să fi văzut mai bine de o jumătate de secol. Probabil au fost construite pe vremea când Mina Milluni era în plină exploatare.
Ne luăm rămas-bun, iar zâmbetul ei cald și buna dispoziție îmi aduc aminte de oamenii C.A.P-urilor de altădată. Muncă grea, cu mâinile crăpate de trudă, dar cu suflete ușoare și pline de voie bună. Îmi rămâne în minte această femeie, un simbol al supraviețuirii și al bucuriei de a trăi, chiar și în cele mai aspre condiții. Ajungem la Centro Gastronómico y Artesanal, unde ghidul achită taxa de intrare. Clădirea este mică și bine compartimentată: o bucătărie, mese, un spațiu pentru produse tradiționale și toalete. Femei lucrează la mănuși, iar pe sus atârnă fuioare de lână. Mă simt ca într-o șezătoare, iar manechinul cu traiste colorate pare pregătit de drum. Pe rafturi sunt diverse obiecte tradiționale. Ne întâlnim, bem ceai de coca și ne pregătim pentru drum. Ajungem în Campo Base la 4600 m altitudine. Renato ne explică traseul și ne oferă frunze de coca pentru a ajuta la suportarea altitudinii. În timp ce înaintăm, mestec câteva frunze și simt o ameliorare imediată a durerii din brațul stâng, un efect aproape magic.
Traseul începe pe o cărare pietruită care șerpuiește prin bofedales, regiuni umede formate din apa de topire a ghețarilor. Înaintăm prin ceață, vizibilitatea scăzând sub 30 de metri. Dimi rămâne în urmă, iar eu îl aștept, asigurându-mă că e în siguranță. După aproape două ore de urcuș, îl văd pe Renato apărând calm din spatele unei stânci. Întreb surprinsă: „Unde sunt ceilalți? Unde este Laguna Esmeralda?” Renato ridică mâna spre dreapta, iar dincolo de ceață se ghicește conturul lin al apei, Laguna Esmeralda ascunsă în mantia de ceață. Să fi fost de la anestezie sau de la altceva, dar nu simt efortul în comparație cu alte ascensiuni de mare altitudine. Ceața îmi blochează privirea. Ajunge și Dimi. Lăsăm bețele de trakking. O simfonie glaciară înconjoară tăcerea locului. La câțiva metri deslușesc marginea lacului. Oglinda apei lăptoasă. Ceilalți parteneri de drum caută în zadar un strop de senin pentru ședințele foto. Nu-mi dau seama de mărimea lacului. Fac câțiva pași. Descopăr niște stânci uimitoare. Laguna Esmeralda a fost descoperită în timpul pandemiei, la fel ca și alte locuri nebănuite pe care La Paz le păstrează cu gelozie în munții săi. Guvernul încearcă să limiteze numărul de turiști de la 1000 la 30 în timpul zilelor de weekend pentru a evita deteriorarea zonei. Renato, cu un ton melancolic, privește spre ghețarii Jallallku și Charquini, ale căror pante de zăpadă coboară spre lagună. Topirea lor reflectă impactul schimbărilor climatice, iar până în 2050, ghețarul ar putea dispărea. „Când eram copil, gheața era de două ori mai mare. Din 1980, Bolivia a pierdut jumătate din ghețarii săi,” spune el. În timpul pandemiei, bolivienii, neputând călători, au redescoperit acest loc aflat la 5.340 m altitudine, martor tăcut al unei lumi în schimbare.”
Topirea unui ghețar nu este un fenomen local. Este probabil cel mai clar indicator a tot ceea ce se întâmplă pe planetă. Și deodată, la fel ca ieri pe Chacaltaya, zeii incași și duhurile muntelui se îndură, par să-l fi auzit pe Renato. Ca într-un răspuns tainic la rugăciunea sa, și a noastră, a tuturor, ceața începe să se risipească, iar norii se destramă. Un petic de senin curat, albastru, o fereastră în cer. În fața noastră se dezvăluie Gigantul Alb – Chaquini, maiestuos și impunător. Turcoazul mat al lagunei Esmeralda devine limpede, spiritul ei se trezește pentru câteva clipe. Este momentul perfect. Scoatem telefoanele și aparatele foto, iar în câteva minute surprindem selfie-uri, o fotografie de grup și una cu drapelul României. Timpul pare să se oprească în loc, dar natura își amintește de ritmul ei. Ca la un semn, fulgii de zăpadă încep să cadă – mari, apoși, și din ce în ce mai abundenți. Nu ne mai rămâne decât să ne retragem pe același traseu. Coborâm în grabă. Din când mai privesc în urmă, ca la o amintire vie. Sunt norocoasă că am privilegiul de a fi aici. Ghețarii plâng din cauza noastră. Peisajul își schimbă anotimpurile și hainele la fiecare pas, iar noi ne grăbim, fugind de ninsoare și frig.
Ajungem la microbuz, fleașcă din cap până-n picioare. Întindem hainele ude peste scaunele libere, sperând să le uscăm până la următoarea oprire. Soarele ne întâmpină mai jos, în altitudini mai prietenoase. Ne oprim la Centrul Artizanal, unde ceaiul fierbinte de frunze ne încălzește și ne adună laolaltă pentru câteva clipe de răgaz. Între vorbe și gustări eu găsesc o traistă roz care mă obsedează instantaneu. O cumpăr fără ezitare, convinsă că va deveni un mic simbol al călătoriei din această zi.
Ninsoarea stăruie mai sus, iar noi continuăm spre La Paz. Dimi, curios ca întotdeauna, mă întreabă despre tot felul de cuvinte în spaniolă. Își construiește fraze hilare, jumătate în spaniolă, jumătate în franceză, dar spiritul de explorator lingvistic e molipsitor. Îmi amintesc de începuturile călătoriei noastre prin America de Sud, când și pentru mine totul era un ghiveci de limbi latine – italiană, franceză și spaniolă. Fiecare zi ne-a adus însă un pas mai aproape de înțelegerea acestei lumi fascinante. Pe drum, meditez la poveștile spuse de Renato și de ceilalți ghizi. Îl rog să-mi scrie pe telefon câteva denumiri importante din credințele bolivienilor: Mama qʹota – „madre agua,” Achachila – „Dios montaña,” și Pachamama – „madre tierra.” Este o Sfântă Treime veche de când lumea, rădăcina spiritualității lor. În mitologia incașă, Mama Cocha (sau Mama Qucha în Quechua modernă) era zeița tuturor apelor. Ea stăpânea mările, lacurile, râurile și izvoarele. Copiii ei erau considerați surse de apă, iar fiecare picătură purta povestea ei. Toate aceste trei elemente – apă, pământ, soare și lună – trebuie să existe în perfectă armonie, fuzionând într-un echilibru sacru, pentru a păstra esența cosmosului. Aceste principii fundamentale, înrădăcinate în înțelepciunea străveche a poporului Quechua, sunt continuate ritmic, indiferent de cât de mult omul încearcă să intervină asupra naturii. Ayni, adică reciprocitatea, ne învață că suntem cu toții interconectați, iar kawsay – viața – este un dar divin ce se află în toate ființele. Pachamama, Mama Pământ, este izvorul tuturor forțelor vitale, fiind însăși sursa acestui ciclu etern.
Dar, în ciuda acestui legământ sacru, asist la un ritual contemporan care frânge și răsfrânge legăturile dintre om și natură. Omul modern, într-o goană iresponsabilă, distruge credințele și legile naturale, neînțelegând că nici el, nici universul său interior nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost. Schimbările profunde sunt dureroase și sunt resimțite de cei care încă păstrează legătura cu natura și tradițiile. Durerea este reală, este palpabilă și îți răvășește sufletul, pentru că știm ce am pierdut și ce se va mai pierde. Sunt recunoscătoare pentru binele trăit, dar în același timp, mă confrunt cu declinul iminent. Totul dispare treptat: ghețarii, lagunele glaciare, echilibrul natural ce părea veșnic. Într-un viitor apropiat, aceste miracole ale naturii vor fi doar amintiri. Cum putem oare să îi învățăm pe tinerii de astăzi să înghețe clima Anzilor, să îmblânzească soarta acestor munți care au fost cândva viața lor? Aceasta este întrebarea care mă frământă, pentru că răspunsul nu mai este în mâinile noastre, ci în mâinile lor. Ei sunt cei care vor modela viitorul, dar oare vor înțelege adevărata valoare a legăturii dintre om și natură sau vor lăsa ca lumea noastră să se topească, precum ghețarii ce dispar în fața ochilor noștri?
Ajungem în Piața San Francisco, punctul terminus al excursiei noastre, dar mintea mea rămâne suspendată între ghețarii care plâng și femeia Milluni. Între aceste locuri și fapte, timpul curge altfel, inseparabil.
