Literadura nr. 35 (4)

Victoria Maria PRIPON

403

mă minți
deja știu ce s-a spus
când oglinda ne-a arătat
paradisul
te privesc
tu, întuneric,
mergi în lumină
te împiedici de alter ego-ul meu
te ridici pe șerpi
nu regreți trecutul
iar viitorul nu va mai exista
clipele curg în cascade
plângi
nu te mai văd
replica de până în cutremur
mă prinzi
să plec
să aud
gânduri nemuritoare
eroare 403
(forbidden)

205

părul tău arzând în lumina lunii
ochii mei strălucind pe asfalt
valurile scunde
se sparg de țărm
din nou
și din nou
lumea ne doboară
cântul ne stinge
aprinde scânteia
adu-mă înapoi
în carcasa
canibală
macabră
nimeni nu va ști
vreodată
adevărul
viața îmi va povesti
despre uitare
nu te mai recunosc
în derivă
frângem timpul solitar
eroare 205
(reset content)

204

extrage
nemurirea
din vocile ușilor
întredeschise
închide lumea
în cuvânt
cade pacea
în neștiință
tăcerea povestește
nopți autumnale
uit marea pe țărmul tău
întoarce-te
pleacă
nu asculta plânsetul viselor
totul se închide în abis
eroare 204
(non-authorative information)

201

efemeridele prevalează
în universul bulevardelor
fânul îneacă amintiri
pierdute diademe rare
uită cratița pe foc
și pierde-ți speranțele
în pădurea autumnală
așteaptă-mă
nu voi veni
renunță
până să începi un capitol nou
lasă trecutul în urmă
mâine totul va fi uitat
vâslim
controlăm moartea
și dinții săi de argint
eroare 201
(created)

Nina Beldie

Uneori…

… uneori,
roi de fluturi –
amintirile –
se zbenguie printre gânduri-flori
împerechind seninul armonios
cu verde însetat de iubire…
… uneori,
nor de lăcuste –
amintirile –
hăpăie nemernic
gânduri-flori
năpasta seninului…
secătuire de verde…
… uneori…

Drum

… drumul spre Toamnă trece prin verde,
unde Dorurile mele nu se pot pierde…
… drumul spre Iarnă trece prin galben,
picurat pe frunze, pe fire de iarbă,
printre care , gându-mi rătăcit
de tine întreabă…
… drumul spre Primăvară trece prin Alb,
cel din inima mea,
rostuit de Dumnezeu
în floarea de corcoduș și într-o Stea…

… înveșmântată în strai dăruit de anotimpuri,
cu Dor și gând de tine,
inima mea hălăduiește…
… dincolo de vreme,
dincolo de timpuri…

Dincolo de ÎNCĂ

… m-am rătăcit printre cuvinte
lipsite de sens,
rătăcite la rându-le
în străin Univers…
…m-am rătăcit printre semne
lipsite de sens,
rătăcite la rându-le
în hăul imens…
… m-am rătăcit printre trăiri
lipsite de rost,
rătăcite a rându-le
în câte n-au fost…
… m-am rătăcit între un ieri
și un mâine…
cuvinte, semne, trăiri
nu-mi pot spune
unde-am greșit,
ce dureri mai am de trăit,
dincolo de ÎNCĂ,
suflet- vamă plătind…

Răsfoind Timp…

… răsfoiesc albumul cu fotografiile tinereții noastre…
… uite, îmi vine să râd!
… noi doi, mire, mireasă…!
… stinghere personaje ale unui tablou…
… fundalul tabloului,
o scoarță țesută în război de o Mamă…
… mai apoi, tot noi,
părinți ai unui prim prunc…
Fotografie făcută
după o noapte tulbure, de nesomn,
tot stingheri,
zâmbitori de circumstanță…
… și cu a doilea prunc…
Zâmbet aievea de ast dat…
… și foile date, una după alta, dezvăluie momente,
clipe trăite , împlinite, uitate, iertate…
… astăzi, noi doi, în fotografii,
zâmbim…
zâmbim cu sufletul la vedere…
… anii toți, toți adunați,
anii toți sunt aici, la vedere…
… albul tuturor iernilor adunate,
dincolo de riduri, de
ceva cearcăne…
nesomnul unor părinți,
părinți mereu trăitori cu gândul
la copiii lor…

Sherzod Artikov

TRUBADURUL IUBIRII

Deși orașul București în septembrie pare puțin obosit și epuizat din exterior, de fapt atmosfera din oraș este foarte liniștită, caldă și plăcută. Când am vizitat Bucureștiul, la începutul toamnei anului 2023, am simțit fericirea și liniștea pe care le căutam de mulți ani și nu le găseam.
Cunoscut ca „Micul Paris”, frumosul oraș are zeci de muzee, galerii de artă și alte atracții care merită văzute și vizitate. Din anumite motive, am ales Cimitirul Bellu drept primul loc pe care să-l vizitez. Fără întârziere, dintr-o respirație, cât de repede pot, și am decis să zbor acolo ca o pasăre. Acesta era unul dintre visurile mele neîmplinite de demult.
Bellu? De ce m-a atras tocmai acesta, adică un cimitir care poartă numele unui baron bogat? Deoarece poetul Mihai Eminescu, a cărui operă am iubit-o și am admirat-o atât de mult, a cărui dragoste înflăcărată și sensibilă în poeziile sale lirice m-a încântat și dat peste cap constant, ale cărui versuri de foc mi-au pătruns în inimă și i-au atins delicat coardele, a cărui poezie este viu întruchipată în ochii mei de fiecare dată când se pomenea literatura română, zăcea acolo într-un somn etern pentru veșnicie.
Nu mi-a fost greu să-l găsesc la Bellu, pentru că eram atât de dornic și nerăbdător să ajung la mormântul lui. Nu era departe de centrul orașului. Intrând pe poarta principală, mergând pe coridorul din dreapta, se află Aleea Scriitorilor. Mormântul lui Eminescu îți atrăgea atenția pe acea alee. Când m-am dus la mormântul lui, timp de câteva minute voiam să simt totul, trupul mi-a tremurat, inima mi-a bătut mai repede. Nu-mi venea să cred ochilor: iată-mă, în sfârșit, în fața mormântului lui Mihai Eminescu, stând în fața lui ca o statuie. Aceasta este o realitate, mai precis, este ca basmul Sheherezadei din „O mie și una de nopți”, oricât m-aș strădui, nu aș crede în acest nobil adevăr.
Și totuși, acesta era adevărul. Realizând sau nu, pierzând controlul asupra mea, am trecut inconștient de dimensiunea mormântului lui Eminescu, având gravați pe piatra funerară anii de naștere și moarte, privesc în repetate rânduri steagul statului român, atingând piatra funerară cu degetele tremurându-mi pe marmura netedă, apoi m-am așezat alături, am făcut un selfie cu telefonul meu, arătând gânditor precum filosofii.
Eminescu nu era singur aici. În dreapta sa, un alt mare scriitor și dramaturg român, Ion Luca Caragiale, și puțin mai departe, scriitorul Marin Preda, nu l-au lăsat singur nu doar în această lume reală, ci și în lumea veșniciei din cealaltă viață. Mi se părea că în această zonă din Bellu s-a adunat un mare ansamblu care a lăsat o amprentă de neșters în istoria literaturii române, intrând în conștiința poporului român. În cele din urmă, mi-am revenit în fire și m-am lăsat ușor pe marginea mormântului, parcă așteptând să mă scufund, iar imaginația mea nestăpânită a zburat instantaneu departe.
Viața lui Mihai Eminescu, recunoscut în țară drept „Luceafărul literaturii române”, a început să treacă prin fața ochilor mei. La fel ca un film, cadru după cadru, totul în alb și negru ca în filmele lui Chaplin…
Iată, suntem în Moldova de Nord, anul 1850 conform calendarului. În casa unuia dintre oamenii harnici, care lucrează fără oprire iarnă, vară, soția sa, Raluca, a adus la viață un copil. Plângând cu putere, s-a născut copilul. Moașa, care era foarte bătrână, s-a întors spre femeie și a strigat cu bucurie „Un fiu, Raluca!”. Părinții fericiți i-au dat numele Mihai, iar bătrânul preot l-a botezat în biserică.
Iată priveliștile așezării rurale din Bucovina, aflată la vremea aceea sub stăpânire austro-ungară. Acolo, în curtea vechiului gimnaziu, unde pereții sunt acoperiți cu tencuială, clădirile încep să strălucească, băiatul Mihai se încruntă, fața nu-i luminează. Învățarea limbii germane nu-i e pe plac, oricât s-ar strădui, dragostea pentru această limbă nu se trezește în inima lui. Este incapabil să găsească grația, melodia și dulceața limbii materne, româna, predată de iubitul său profesor Aron Pumnul, în adâncul unei limbi grosolane. Este supărat, dezamăgit, deprimat.
Anul 1864. Mihai se alătură unei trupe de actori de provincie și trăiește ca un rătăcitor. Împreună cu ei, le oferă oamenilor un spectacol de teatru amator în satele îndepărtate și câștigă bani de buzunar, abia cât să-i ajungă de hrană. Era slab, slăbit din cauza lipsei de mâncare, iar zilele petrecute în lipsuri îl lăsaseră aproape fără speranță pentru viitor. Deși suspină pentru actorii amatori săraci din jurul său, care trăiesc de azi pe mâine, partea fericită este că poetul, aflat în criză, își găsește putere în sine și scrie primele exerciții poetice despre dragoste. Un exemplu de tărie umană!
Iată și vechiul drum îngust care duce la Viena, centrul imperiului. Pare prăfuit și ciudat. Nici măcar nu este asfaltat. În timpul zăpezii și ploii, nu numai oamenii, ci și roțile unei căruțe se blochează în noroi, întâmpină dificultăți de mers și, uneori, rămân blocate pe drum câteva zile.
În depărtare, o trăsură neagră. Roțile ei țipau când se apropia, amintind de strigătul de angoasă al unei persoane bolnave. Mai mulți pasageri înăuntru. Unul dintre ei este un tânăr cu mustață, ochi luminoși și vise albe strălucindu-i în ochi. Mihai pleacă la Viena pentru a studia, pentru a-și împlini visurile. Îl va accepta oare „bătrâna răsfățată”, care, la vremea lui, i-a iubit nebunește pe Mozart și Beethoven?
În scurt timp, decorul se schimbă. Acum apare Viena magnifică, fermecătoare și frumoasă. Aici Mihai audiază liber la vechea Universitate din Viena, urmând cursuri de filologie, filozofie și jurisprudență. Inima lui poetică și emoționată a devenit tăcută în fața unei scene prozaice atât de plictisitoare. Profesorii pedanți și ruginiți deja i se păreau aceiași, de parcă nu s-ar bucura de viață, de parcă ar trăi fără iubire. În special, a fost complet uluit de știința dreptului. Mihai pare că se stinge, plictisit, iar inima îi bate cu putere ca o pasăre prinsă în colivie.
Noaptea, scrie poezii. Despre mama, sau mai bine zis despre mama lui, Raluca. De asemenea, îi dedică poezii iubitului său profesor, Aron Pumnul, din Bucovina, zona în care s-a născut și a crescut. În plus, scrie despre prima dragoste. În zori, același peisaj prozaic plictisitor îl înghite din nou. Fie trebuie să se oprească, fie să sacrifice o inimă de foc. Mihai a ales prima variantă și a decis să părăsească Viena.
1872, Berlin. Acum Mihai este ocupat cu audierea prelegerilor la Universitatea din Berlin. A petrecut doi ani aici. Studiază în profunzime filozofi precum Immanuil Kant și Confucius și traduce unele dintre lucrările lor în limba română. Susține revoluția de la Paris și Comuna din Paris. El surprinde aceste momente istorice în poemele sale epice precum; „Împărat și proletar” și „Înger și demon”. În acești ani, spiritul patriotismului și temele sociale sunt mai vizibile în poeziile sale. Începe să scrie poezii cu mare patos și dragoste despre patria sa, România.
Acum văd orașul Iași din România, în 1874. Mihai îi învață pe copiii din gimnaziul de acolo, într-o uniformă de profesor cam nepotrivită.
A trecut mult timp de când opera și viziunea sa asupra lumii au făcut o schimbare radicală, iar acum a devenit o persoană și un artist care dorește să răspândească patriotismul în inimile fiecărui român și care este gata să slujească unitatea României prin poeziile sale.
Curând, orașul Iași a devenit prea îngust pentru idealurile sale și s-a mutat la București. Aici și-a terminat de scris monumentala sa epopee socio-filozofică – „Luceafărul”.
În curând, văd Bucureștiul în 1889, spitalul de psihiatrie de acolo. Mihai stă întins liniștit pe patul din camera lui, care miroase a otrăvuri și a clor, fără să-și ia ochii de la tavan. Nervii lui sunt obosiți. Privindu-l, îți vine să exclami că „nu a fost ușor pentru poeți, în toate timpurile”. Într-adevăr. Gândurile constante despre soarta țării, nopțile nedormite închinate poeziei care reflectau asupra reîntregirii ei, suferințele cauzate de nesiguranța din viitorului său, l-au dezechilibrat psihic; până azi trăia făcând un lucru, având grijă de el însuși, iar acum parcă era țintuit pentru totdeauna în pat. Simțea în inimă că nu se va mai ridica, iar Bucovina sa natală, mama lui, Raluca, anii de copilărie și de școală îi treceau prin fața ochilor, și, deși în stare gravă, aceasta nu l-a împiedicat să se bucure de aceste amintiri dulci…
Francezii au o vorbă care spune că „poeții se nasc la țară și mor în orașe”. Acest proverb i se poate aplica si lui Mihai. S-a născut într-un mic sat din Bucovina și și-a luat rămas bun de la lumea muritorilor într-un oraș mare precum Bucureștiul. Era aproape amiază când m-am trezit repetând aceeași zicală în șoaptă și, deși sufla o adiere ușoară din toate cele patru direcții, temperatura crescuse puțin.
Chiar în acea zi, când îmi luam rămas-bun de la Mihai Eminescu, care acum nu mai are decât sicriul lui, în adâncul mormântului, am simțit o convingere tot mai mare că va rămâne într-un colț al inimii mele până la sfârșitul vieții mele, că mă voi întoarce la el iar și iar în gânduri, că voi trăi zile, săptămâni și luni în poeziile lui lirice și că Bellu va deveni un colț mai prețios decât mormântul, iar această convingere nu doar mi-a adus un surâs pe buze, dar îmi și umezește, involuntar, ochii..
Ianuarie 2025

Traducere uzbecă-engleză:
Maftuna Abdurasulova
Traducere engleză-română:
Florentina Loredana Dalian