Literadura nr. 35 (3)

Maribel Domínguez Duarte

Maribel Domínguez Duarte (Spania, 1971) a studiat la Universitatea din Alcalá unde a obținut Licența în Drept. A publicat două cărți de poezii și este co-realizatoare a emisiunii „Ola de entretiempo” de la Radio Creactividad. De asemenea, este pasionată de teatru și activează în Asociațiile Tithya Teatro și Ascena.
Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan.

„Zorii nu inimă” Joaquin Sabina

Încerc să ignor oglinda nouă din ochii tăi.
Pielea mea flămândă se răsucește în noapte
amintindu-și ecoul cuvintelor tale,
care au aprins lumini colorate
într-o oarecare suburbie și
mi-au colorat zâmbetul în roșu
pe culmea unei arzătoare pulsații.

Și mă pierd în tunelul unui pahar cu alcool
în timp ce mi-e dor să te văd și în același timp să te uit.
Blamez și binecuvântez privirea aceea
întâlnită la răscrucea dorinței
pe care nu am putut să o alungăm,
destinată atingerii unor buze,
învăluite de premeditare și
mângâieri neobișnuite
pe care le simt în singurătatea această îndepărtată
în care nu găsesc adăpostul pieptului tău.

Gura mea mută, acum nu-ți mai poate rosti numele,
și doar știe să scrie aceste versuri.

Adio
Pentru Fernando și Alicia

Strigătul meu e un sunet surd și sec.
La fel ca acest pendul care îmi lovește platoșa rănită.
Știm că ineluctabila călătorie definitivă
e scrisă în piatră
dar ne surprinde cu picioarele legate,
buzele pecetluite,
prea ocupați pentru că
nu cunoaștem semnificația cuvântului moarte,
Și se izbește frontal
cu duritatea realității.
Frunzele căzute într-o toamnă însorită
acoperind durerea unei pierderi
învăluite într-o figură de piatră
și frigul pielii pe care o mângâiem pentru ultima dată
trece prin sfâșiatul nostru suflet,
în formă de pași solitari însoțiți
de peisajul amintirii
care va trăi în simțurile noastre.
E consolarea celor vii resemnarea muritorilor
ce se mențin fermi la plecare
cu o floare și o lacrimă
ca metaforă a unei despărțiri.
Împotrivindu-se uitării.

Iulia DRAGOMIR

Univers

Te-am privit
și am știut dintr-o îmbrăcare a aerului în posibilități
că timpul se va deșira în fata noastră cu un covor roșu,
pe care vom păși cu tălpile goale și cu inimile,
copaci înfloriți,
cu petale alunecând în palme și pe umerii trecătorilor,
bucuroși de întâlnire.
Te așezaseși leneș
și mă urmăreai atent
cum mă alungisem,
după cum îmi treceam un picior peste celălalt,
după cum zâmbeam cu o curiozitate
pe care o înfigeam în poveștile
pe care mi le-ai pus deodată la picioare.
Se îmbulzeau stoluri,
dând din aripi exact pe tâmpla mea caldă.
Nu știam dacă să calc peste ecoul lor
sau să ascult de glasul care cânta vrăjit,
învățându-mă o limbă nouă,
aceea pe care odată învățată,
nu aș fi putut-o uita,
pe care o împărtășeam lumii,
portal de acces la lumina din noi.
Te-am întâlnit într-o alipire de vis
și de atunci a început o nouă viață.
A crescut din mine, din tine,
fără putință de împotrivire,
apropiind, în săruturi, de mare, toate sensurile. (29.01.2025)

Trăind

Și trec tăcerile în cârd de întâmplări cu must pe buze,
cu gust de viață, de săruturi și obuze.
Adulmec tot ce-n aer mă respiră și mă bea,
alunecă spre mine gândul, gura ta.
Din două suflete ce-și sorb fără-ntrebări nesațul,
primesc în clipă, între palme, drumul, brațul,
ce trag spre nemurire starea,
din care crește timpul și deschide-n cer cărarea.
Când te ascult, sunt armonii ce-și urcă săgetarea.
Știu, dragă, cum își face loc,
în toate, căutarea,
cum dragostea pășește neînvinsă,
stăpânește munții, marea!
Printre aceste căi cu muzical refren,
străbat prin viața-mi coridoare, sunt în tren.
M-apropii de tunelul vămuit de ceas
și iau nectarul dorului rămas
să cânte el din fluier peste câmp,
în glas de heruvim,
Privindu-ne în ochi,
într-un balans de neoprit, sărbătorim. (1.02.2025)

Alina Ane-Marie PRIPON

Cântecul veșniciei

Fata gri cu părul roz,
Întinzându-și
Aripile străvezii
Ne-a răpit
Și ne-a dus spre
Cercul sângeriu.
Acolo,
La masa zeilor,
Fecioarele verzi
Ne-au intonat
Timid, exuberant,
Vesel, trist
Cântecul veșniciei.

Vânătorii de vise

Înserarea zilei
Care nu va urma
Ne-a adus împreună.
Vânătorii de vise
Ne așteaptă
Să ne spună:
„Noapte bună!”
Nu vreau să dorm
Și nici să gust încă
Din somnul veșniciei.
Vreau să alerg,
Să privesc,
Să strig,
Să râd,
Să trăiesc.

Și noi

Flori de piatră
Pe mormântul gol
Trist, negru, viu.
Flori de măr,
Pământ uscat,
Iarbă proaspătă,
Pustiu
Și noi.

Cușca leului s-a deschis
Și din ea au ieșit
Fiara cenușie,
Misterele de altă dată
Și noi.

Ceasul

La ceas tainic de noapte
S-au adunat martorii tăcuți
Ai veșniciei noastre:
Soarele și luna,
Stelele și cerul.
Au fost pe rând
Părtașii suferinței noastre.
Am strigat, am plâns, am uitat.
Cu resemnare ne-am acceptat
Plecarea.
Așteptăm noi ceasuri tainice
Ca să renaștem în alt loc,
În alt ceas,
Într-o altă veșnicie.

Lumina zilei de mâine

Ploaia cade
Liniștit
Peste vise,
Peste gânduri,
Peste noi,
Peste tot.
Rece.
Cald.

Într-o lume
Gri,
Pustiită de nevoi,
De dragoste,
De tot.
Negru.
Alb.
Larmă.
Plutește în aer
Speranța zilei
De mâine.
Viață.
Moarte.
Soare.
Noapte.
Lumini
Și umbre deopotrivă.