Propoziții pretențioase – Arăceai
Când se simte omul mai bine, atunci….
Cine credeți că m-a sunat în seara asta? Sticlă. Același care în 1995, în august, avea să renunțe la a mai cânta cu noi. Și, după atâta amar de vreme, a reușit să mă repună în posesia unui pasaj dintr-o melodie sârbească ce ne-a parvenit și nouă de pe plaiurile de cântec buzoian. Greu am putut să-i dau indicii. Când s-a cântat știam. Cine a cântat, de asemenea. Nu eu eram la claviaturi. Dar nici nu-i puteam găsi numele înlocuitorului. Am ajuns cu mintea pe la Beceni, la un bal cu Mască și Gigi Stanciu, unde „faimosul” tată al clăparului de schimb de la Poienița pentru vreo două cântări, dedicate prețiosului client libian, era la mare preț în ochii patronului, un ins masiv, fost profesor de sport, chiar arogant, tratându-ne cu superioritate, simțindu-se el însuși cu un cap mai sus prin relația contractuală anterioară cu chitaristul, pe noi considerându-ne inferiori. Cred că m-am și abțiguit nițel și i-am și întors denigrarea – Ce vă mai arogați, domn profesor, poziția asta de forță? Ori cântați și dumneavoastră? -, am rămas cu senzația că mă aprinsesem la față și că mă luaseră căldurile. În fine, am dat la „pace” cu Sticloanță și, el însuși captiv într-un lapsus, mi-a furnizat numele de familie, atât: Cârlan. Și să vă spun că brusc, acum, mi-am amintit eu prenumele: Laurențiu. O să i-l comunic și lui. De nu ne-ar fi fost potrivnic timpul, i-aș mai fi făcut propunerea de demult, să mai ardeiem ciorbele de burtă ca atunci în Mai, să mai discutăm despre „rudele” de cântec aripate – oricum n-a scăpat Mască de încă o rundă de apostrofări -, să mai schimbăm verbal niște armonii sofisticate.
Să fi fost eu mai îndemânatic, să fi fost mai rupt de obârșii și atunci, când mi-a propus să merg cu el la Monteoru, aș fi rămas. Numai că posed un al șaptelea simț care m-a împiedicat mereu să accept relații ce m-ar fi afectat sufletește. Desigur, intram într-un grup cu ștaif. Odeon era un blazon care ajunsese departe în Țara Românească și Moldova (a noastră), se poate spune că ceea ce lătrau câinii-n Giurgiu – când se aretară odinioară – era chiar titulatura trupei, atât de cunoscută era. O scurtă retrecere în revistă a scurtei incursiuni. Pe stânga, la intrare, cu piscină locația și gazdă de tabără de elevi. Repetiții, mina cu o sprânceană ridicată și cu o atitudine de… profesor care și-a prins elevul că are lacune în cunoștințe, Sandu Lalică, cumva niznai Tică David – aveam să aflu peste ani că se datora științei puține în ale muzicii și interpretării ei -, Sticlă un pic crispat și el pentru că mă adusese și nu-mi intrau chiar toate piesele atât de rapid în cap și mâini. Și solistul, dar mai mult șoferul, Emil Bîrnescu, care m-a determinat pe drumul de întoarcere să renunț. Fusesem pentru o seară cu „stelele”, îmi fusese suficient. La a doua încercare cu ei. Pot să fiu sincer și astăzi cu mine, cum și atunci percepusem conștient situația. Nu eram pregătit pentru tăvălugul evenimentelor pe care trupa lor urma să le obțină și să le onoreze. Veneam după o perioadă în care se formase o altă viziune asupra cântatului de cârciumă, o abordare nouă, de neînchistare în plafonatul repertoriu zonal, începând cu Gara, Fotoliul, Niciodată, terminând „abominabil” cu hora, sârba și-o Cenușăreasă geambășească. Se comparau cu Toto, cu Boris Gardiner, Chris de Bourg, Ramazzoti? Defel. Am revenit, fără să știe nimeni pe unde îmi alergaseră picioarele și ce experimentasem fără succes, la cei trei colegi și ne-am căutat un alt restaurant pe finalul verii.
