Spații culturale nr. 98-99 (15)
Maria BRIEDIS-MACOVEI
Instalație
„O! Ce şic! Ce eleganţă!
Și cât de sexy este!
Are soartă și are caracter!…”
Avalanșă de vorbe
ciudate şi şocante
auzi rostite în beţia vremii
de cei ce delirează
adunaţi in jurul
unui hoit de cizmă.
Agonizează visele-n delir
cu rostul lumii răsturnat
apocalipse prevestind
că tot ce e ciumat comercial
devine mai ciumat
Poţi să treci de nouă iaduri
să strigi cu nouă paradise
nimeni nu te-aude
căci sunt cu toții
ameţiţi şi încîntaţi
de-un hoit de cizmă –
ce-a mărşăluit totalitar
cu fanfare prin stafii
rând pe rînd strivind
Marii… Marii… Marii
Mihai VINTILĂ
Cât de deghizate sunt tristețile
Ilinca Stroe vine în fața publicului iubitor de carte cu un nou volum de proză scurtă intitulat Tristeți deghizate. 12 povestiri în căutarea unei cauze nobile apărut la editura Ink Story din Pucioasa, în anul 2024. Autoarea nu este o prezență necunoscută în universul povestirilor fantastice din România. A publicat destul de mult în reviste dedicate fenomenului. Este câștigătoarea premiului Dumitru Pricop la Festivalul de Creație Literară Titel Constantinescu din Rm. Sărat în anul 2020, concretizat în volumul Utopia Bis apărut la editura Rafet în același an.
Cele 12 povestiri sunt, în ordinea publicării: Emilia, Evacuarea, Eternitatea, Sistemul, Firul, Semn, 4’33”, Funcționarul, Epidemie, Colecționara, Pygmalion și Iuda.
De la bun început trebuie să fac precizarea că două povestiri le cunoșteam. Este vorba de 4’33” și de Epidemie. Ele au fost publicate și în volumul din anul 2020 și reluate în acesta. Sunt povestiri bune, poate de aceea autoarea a avut această abordare. Ce nu mi-a plăcut este că nu există precizarea acestui fapt. Știu că e dreptul autorului să publice ce vrea și să modifice cum vrea, dar eu, ca cititor, nu m-am simțit confortabil cu acest aspect. Mi se pare că am fost cumva păcălit să mai citesc ceva ce citisem deja.
Patru povestiri sunt forța cărții. Prima este Emilia, cu care se deschide cititul. Așezată în acest punct, nu știu dacă aduce avantaje sau nu cărții ca întreg, pentru că, fiind scrisă foarte bine, foarte cursiv, cu personaje bine conturate, stabilește un standard înalt care apoi se pierde în restul povestirilor, cu excepția altor trei, din care două, reluate din volumul anterior. Povestea este despre o fată care suferă de o formă rară de boală – grafotonia. Această boală se manifestă prin înțelegerea nu doar a scrisului cuiva care practică această funcție scriind, cum s-ar spune, de mână, dar și capacitatea de supraînțelegere a stărilor umane care generează acel scris. Eroina este urmărită pe tot parcursul vieții și cumva povestea ei este povestea țării.
Semn tratează un eveniment desfășurat în provincie, într-o Românie profundă, unde nimic din ceea ce este nu este așa cum pare. Fiecare eveniment sau fiecare semn este încărcat de semnificații profunde. Ironic, autoarea descrie un astfel de semn, care a neliniștit un sat, dar, în același timp, a creat și o legendă a locului. Bine scrisă, cu haz, aș pune-o mai degrabă în rândul întâmplărilor lui Tudor Mușatescu.
În Epidemie, se explorează ideea răsturnării realității și a lumilor paralele. Pornind de la un comentariu banal despre un monument, povestea devine o nebunie colectivă, unde certitudinile se transformă în posibilități și invers. Difuzarea și substituirea adevărului sunt urmărite atât prin relatările locuitorilor, cât și prin rapoartele oficiale false. Nebunii din sanatoriul local sunt singurii care văd adevărata lume, evidențiind conflictul dintre normalitate și nebunie, adevăr și neadevăr.
Povestirea 4’33 tratează lumile paralele care se intersectează într-un punct, ca un paradox al destinului, deschizând posibilitatea cunoașterii și șocului contactului cu alte realități.
Restul povestirilor, deși sunt bine scrise, cu patos unele dintre ele, au ceva care pe parcurs le strică, iar tu, cititorul, rămâi la final cu un gust puțin amar.
Autoarea are talent, asta e sigur. Are și cultură literară și dispune și de un condei care merge bine, dar cred că îi lipsește dozajul fie al personajelor, fie al evenimentelor. Ironia fină, trimiterile subtile la alte întâmplări din cărți sau din realitatea imediată sunt bine tușate. Povestirile se citesc ușor, iar uneori reușește să creeze și acele straturi de receptare care să dea aerul de ambiguitate narativă.
De la Ilinca Stroe cred că este cazul să avem așteptări literare mai mari. Cu puțină atenție, cu o mai mare strunire a personajelor și a poveștii, cred că este pregătită de roman. Un autor trebuie să știe că el este cel care scrie și nu povestea îl pune să scrie. Aici ne-a arătat că știe să manipuleze realitatea, să se joace cu percepțiile și să construiască.
Rămâne publicului cititor să afle cât de deghizate îi sunt tristețile citind cartea.
Ilinca Stroe, Tristeți deghizate, Pucioasa, editura Ink Story, 2024, 156 pagini.
Octavian MIHALCEA
(RE)DESCOPERIREA SCLIPIRILOR ONDULATORII
Desfășurările poetice în registru clasic din cartea lui Dumitru Tuhuț, Priviri, tablouri și năluci (Castrum de Thymes, 2024, evidențiază variate problematici, dintre care situarea față de transcendență posedă primordialitate. Incandescența idealului fiind covârșitoare, poetul dorește a fi în siajul acestuia, contemplator benevolent. Miracolele naturii vor impresiona întotdeauna, de aici decurgând imagini sclipitoare. În prezentele peisaje simțim cel mai bine perenitatea efluviilor romantice: Să mergem iar pe-al apei fir în sus/ și să vedem cum naște albia pripoare,/ să zăbovim aproape de izvoare/ până coboară soarele înspre apus.// În mâini să prindem razele înserării/ strălucitoare încă, pline de culori/ prelinse-n luciurile pânzei din vâltori,/ pierdute apoi în marginile zării.// Și pietre șlefuite în unda de cristal/ să răsfirăm cu degetele reci/ prin vadurile prelungite în poteci/ venite din păduri cu arbori de metal.// Cu sete să sorbim statornicia/ din care ne-ncetat țâșnește veșnicia (Statornicie). Profunzimea sonetului invită la efuziuni lirice care privesc în mod direct deschiderea orizonturilor, acolo unde cele vitale sunt redimensionate. Inevitabil, intervin și momente când slăbește încrederea, când obscuritatea se manifestă cotropitor. Această confruntare este realizată în vederea evidențierii esențelor nepieritoare. Dar cele ce fac parte și ele din ancestralul condiției umane se manifestă pregnant, complicând accesul înspre desăvârșire. Dumitru Tuhuț recunoaște existența unui timp caracterizat de mult prea multe iluzionări: Am fost în rond de noapte fără niciun țel./ Mă apăsau sclipiri de stele fără nume/ și nu vedeam cum rătăcesc prin lume/ gândirii pervertite rămânând fidel.// Un abur dens mi-ngreuna privirea/ dar mă credeam stăpân și mai presus bogat;/ în firul de nisip cercasem nemurirea,/ comoara fără preț din veșnicul regat (Rond). La nivel interior persistă conștiința saltului existențial ce poate fi realizat în orice moment. Dincolo de inerentele nostalgii stăruie profesiunea de credință a împlinirii vocației. Imaginea îngerului luminos pare a compensa dureroasele incompletitudini ale celor trăite. Neîncetat sunt căutate certitudini, elemente care să confere o anumită stabilitate periplului prin lume. În pofida unor date certe privind dezagregarea, persistă steaua călăuzitoare a speranței. Căile credinței, eterice, susțin harismatic sufletele. Uneori timpul se comprimă, apropiind inima poetului de primii pași făcuți în această aventură mundană. Un posibil portret integrat fiorului crepuscular: Tablou desfigurat e chipul oglindit/ în ape tulburi lunecând pieziș/ pe valea fracturată sub pietriș/ și nu mai seamănă cu cel gândit.// Se scurge în adânc culoarea clară,/ lumina tremură în unde de prisos/ și tușa de contur coboară tot mai jos/ în apa pervertită și amară.// Un braț mai scurt încearcă cu un deget/ să netezească apele confuze,/ să stabilească zâmbetul pe buze,/ să lege malurile fără preget.// Nu este luptă fără de primejdii,/ chiar îmbrăcat în fire și odăjdii (Fracturi). Metaforic, se profilează extincții lucitoare și cromatizări miraculoase, într-un misterios spectacol pulsatil. Poveștile de odinioară internalizează nebănuite surse de echilibru, de visări care să transfigureze malformațiile timpului actual. Toată negativitatea exteriorului pălește în fața redimensionării unei icoane din trecut. Fiecare sonet din cartea lui Dumitru Tuhuț se înscrie în galeria elucidărilor spiritualizate. Deși solitudinea este dominatoare, ondulările poetice care se petrec frecvent generează mereu surprinzătoare extensiuni. Va fi reliefată și picturalitatea iubirii, admirabilă situare printre cele firești. Legămintele inimii au valoare absolută, cu toate că trecerea inexorabilă a timpului afectează totul. Însă cele ce decurg din sublimare denotă curaj și profunzime: Fereastra timpului de dincolo de zări/ ca o icoană mi te-aduce-n dar/ transfigurată, prinsă într-un chenar/ cu timpul recompus din fulgerări// din care cu sfială scot fragmente/ și astăzi încărcate de mister;/ ascunsul joc din spațiul efemer/ ți-l regăsesc și-n clipele absente.// Și nu mă-ncearcă nicio nostalgie,/ ființa ta nu ține de trecut/ ci eu mă-ntorc acum din pribegie/ la loc statornic fără început.// Prezentul astăzi îl desprind din rând/ și-n haina veșniciei te înfășor curând (Permanență). Evidențiem atitudinea de a descoperi neîncetat fragmente ale minunilor înconjurătoare, ocultate adeseori. Poeziile contribuie la impactul seraficului asupra sufletelor. Ne împresoară parfumuri florale ce pot îndepărta neliniștile. Chiar și tumultul substanței vitale este mai temperat în prezentele condiții apolinice care favorizează temperatele propensiuni luminoase. Avem numeroase aspecte ale pasiunii eterice, speciale incandescențe purtând pecetea ludicului. Uneori, în registru nocturn, ochii se deschid înspre peisaje himerice care vor pune în discuție persistența echilibrului precedent. Este sezonul măcinărilor interioare, al caracterului dubitativ aplicat celor ce ne înconjoară. Dumitru Tuhuț aprofundează cu talent nescrisele precepte onirice. Astfel, Pe drum de gând tăiat în piatra nopții/ spre care aleargă puncte cardinale/ se întrețes culorile astrale/ tivite-n vis și în cununa bolții.// Răscruci răzlețe-mpodobesc câmpia/ ce leagănă în umbre golul străveziu;/ adâncul depărtat învăluie târziu/ în zvonuri de tăcere reveria.// Răsar din sânge flori învăpăiate/ ce par sub clar de lună flăcări violete/ și iele-n joc, frumoase și cochete/ înveșmântate ades și totuși despuiate.// Nălucile din vis iau chipul căutat/ din zori de zi în tainicu-nserat (Năluci). Puterea imaginilor e dublată de savori estetice pătrunzătoare. Nu vor fi uitate nici pericolele acestei lumi mutabile, cu sacrilegii și insanități, cu mult prea multe camuflări și compromisuri. Amurgul aneantizant amenință la fiecare pas. Fluiditatea poeziilor lui Dumitru Tuhuț ivește stări diverse, pe care le trăim cu acuitate maximală. Pentru că poetul, Călător fidel, făuritor de cale,/ țese din nimicuri pânze ireale (Gândul).
Ionel POPA
SAGA FAMILIEI lui SEVER
Radu Ciobanu debutează ca romancier în 1971 cu CREPUSCUL, premiat în 1972 de Uniunea Scriitorilor din România. Rândurile de față sunt prilejuite de lectura ediției a treia, jubiliară, apărută la Ed. Limes, 2022.
E descrisă societatea românească din ultimii ani ai interbelicului și primii ani ai regimului comunist. E o perioadă istorică puternic frământată de evenimente (mișcarea legionară, fascism, războiul mondial) care duc la dispariția unei lumi și impunerea alteia, „noi”, de către dictatura comunistă. Construit pe motivul dispariției și pe simbolul casei, romanul e străbătut de un fior tragic pe care îl trăiește protagonistul Sever Moldovanu și, alături de el, familia: confruntarea cu istoria, ea însăși tragică. Sever Moldovanu, avocat cu faimă, fost primar, fost senator, un stâlp al societății, este deopotrivă martor și victimă a crepusculului / dispariției unei lumi întregi, lumea sa.
Prin mulțimea evenimentelor și a detaliilor istorice, politice, sociale, morale, bine alese și asamblate într-o țesătură narativă, romanul are trăsături de frescă realistă.
Să rezumăm fabula romanului, care ne va conduce spre decelarea multiplelor înțelesuri (istorice, politice, morale și filosofice) pe care le poartă.
Cap. I are caracter de „preambul” al problematicii și al tonului tragic care va domina trama romanului. Acțiunea începe la timpul prezent al narațiunii: anul 1941. Capitolul conține scene de viață a familiei lui Sever și a Olimpiei, soția, consemnări despre prezența trupelor germane. Punctul centripet al capitolului este relația ascunsă, subterană dintre două lucruri: „fabulosul dulap cu amintiri”, pe care Olimpia îl deschide nepoțelului Vlad, de câte ori vine la bunici, și mersul lui Sever la cimitir, la mormântul fiului Livius, căzut pe frontul rusesc. Seara, după ce ascultă radioul, stinge veioza și „Imediat după aceea adormi și astfel, fără să știe, trecea din seara aceea tihnită, în zorii unor vremuri noi, neîndurătoare și sumbre, de care se temuse în taină, dar nu le bănuia niciodată atât de aproape” (p. 123).
Cap. II este o rememorare a istoriei familiei Moldovanu, implicit o reconstituire a lumii românești a Transilvaniei până la Marea Unire. Rememorarea lui Sever Moldovanu e în fond o transmitere a unei istorii și a unei morale.
Cap. III ne întoarce în timpul războiului, mai precis la sfârșitul anului 1944. Două sunt nucleele narative și problematice: situația dramatică în care se află țara (sărăcie, mizerie sub toate aspectele) și venirea rușilor, care treptat pun stăpânire pe țară, cărora li se alătură comuniștii din țară. Acest aspect este ilustrat prin instalarea în „palatul Moldovanu” a comisarului militar al orașului împreună cu soția Tamara, ofițer medic și încă câțiva ofițeri superiori ai armatei sovietice. Prezența rușilor, cu fiecare zi, devenea tot mai primejdioasă pentru populație: „mărșăluiau cât era ziua de lungă într-un du-te-vino […]”. Gălăgioși și turbulenți „cântau de-a valma, lăsau în urma lor o trenă persistentă de mirosuri”, care sufoca orașul. La lăsarea serii „devenea riscant să mai circuli. Nu era noapte care să nu fie tulburată de întâmplări. Zilnic ziarele consemnau […] violențele nocturne punându-le – printr-o formulă invariabilă impusă de cenzură – , pe seama unor <
Inversând cronologia, paginile acestea anticipează pagini similare din Luntrea lui Caron, romanul lui Lucian Blaga publicat postum de abia în 1990. În capitolul 7 dăm peste altă pagină similară:
„-Azi noapte l-au arestat pe Valerian [îi spune Arineanu lui Sever].
-Care Valerian?
-Ziaristul, directorul de la „Opinia”.
-Vai de mine! Dar de ce? Acela e un om eminamente corect. Nu cred să fi publicat vreodată o minciună…
-Păi tocmai asta i-a fost fatal. Ziariștilor li se pretinde acum exact contrariul. Iar cine nu înțelege să se conformeze e arestat. Ceea ce, practic, echivalează cu o suprimare” (p. 222).
Cap. IV. Ne aflăm în plină epocă interbelică. E descrisă viața socială cotidiană a orașului (evenimente, oameni, relațiile dintre ei). Nucleul evenimențial este căsătoria lui Livius, fiul lui Sever, cu Marilena, fiica notarului Bogdan, fost coleg de facultate cu Sever, și voiajul de nuntă în Italia al tinerilor căsătoriți. În jurul acestui eveniment gravitează toate celelalte evenimente de viață (prietenia dintre familia lui Sever și familia Marghitan, familia Bogdan; camaraderia dintre Livius și Liliana, fiica lui Marghidan; anii de școală ai Marilenei la pensionul Notre Dame de Sion, manifestări ale legionarilor; știrile neliniștitoare despre iminența războiului; și multe alte detalii).
Obligatoriu, trebuie menționat că nu întâmplător voiajul lunii de miere a tinerilor căsătoriți are loc în Italia. Scriitorul realizează o semnificativă opoziție între căsătoria fericită a lui Livius cu Marilena și Italia lui „il Duce”. Imaginea Florenței, cea vestită, în care sosesc tinerii, e umbrită, cu toată masca afișată, de prezența peste tot a „cămășilor negre”. Printr-o descriere simplă, sobră a orașului, romancierul lasă să se întrevadă realitatea din spatele măștii: „De cum descinseră în Florența [Livius] privi cu aviditate în jur spre a distinge semnele primejdiei pe care o simțea tot mai apropiată. Orașul îi întâmpinase însă senin, cu străzi calme, sub un soare molcom” (p. 87).
Grabnic, tineri se întorc acasă, unde îi așteaptă tot neliniști și primejdii: „Reveniră într-o dimineață mohorâtă, când peste oraș cădea o ploaie rece, amestecată cu fulgi mari, apoși”. Porniră nerăbdători spre ieșirea din gară, „Abia atunci văzură drapelul în bernă. Pe Livius îl fulgeră o presimțire sinistră și se adresă hamalului:
-Cine a murit?
-Adrian Moga. L-au omorât” (p. 91).
Tragicul, care fâlfâie în întreg capitol, atinge cota maximă în final: Livius e nevoit să plece pe front. La scurt timp, mașina sanitară, care i-a fost dată în primire, a fost spulberată de avioanele rusești, În drum spre spital, Livius moare.
Cap. V relatează demersul notabilităților orașului (câți mai existau din partidele istorice) pentru înființarea Facultății de Medicină. Important nu e atât evenimentul în sine, cât ce află în spatele lui. Romancierul surprinde situația politică a momentului imediat după încheierea războiului, zădărnicia și lipsa de realism a ultimelor acțiuni de supraviețuire ale partidelor istorice. E antologică secvența în care se relatează întrunirea reprezentanților partidelor pentru „studierea cestiunii” – cum îi spune Sever, invitat la întrunire. Scena e savuroasă comic prin ridicolul și nefirescul „cestiunii”, prin demagogia care îi caracterizează pe politicienii născocitori ai „cestiunii”. Acum lui Sever i se confirmă cea ce intuise de ceva vreme: pofta de putere a comuniștilor. La întrunire, aceștia sunt reprezentanți de doctorul „mamoș” Ionescu, noul director al spitalului.
La întâlnire e invitat și mitropolitul Nicodim. La plecare, despărțindu-se, Sever se adresează fostului coleg de școală:
„-Mă tem, măi Nicolaie, că ne așteaptă vremuri tare grele.
-Și eu “ (p. 143).
Capitolul se încheie cu relatarea momentului dramatic când soacra Niculina, neînțelegând gestul/ promisiunea lui Sever de a-și dona, cu anumite condiții, averea (palatul) virtualei Facultăți de Medicină, interzice nepotului Vlad să meargă la bunici în seara aceea, cum era hotărât.
Cap. VI este povestea dramatică a treptatei alunecări „în ceață a Olimpiei”. Aceasta, până în ultima clipă a vieții, trăiește între realitate și demență. Paralel e urmărită îmbătrânirea lui Sever. Între, se situează alungarea din țară a regelui de către comuniști. Capitolul e dominat de vântul tragic al morții. Sunt pagini de fină analiză psihologică. Sever e nevoit să descopere piața de vechituri – ocsko piatz. Aici întâlnește tot high-life-ul orașului, vânzându-și pentru supraviețuire tot ce avea mai de preț. Mary Merghitan, întâlnită aici, spre stupefacția lui Sever, îi spune acestuia: „-Asta-i crucea care ni s-a dat și știm s-o purtăm cu demnitate” (p. 208). Uimirea și durerea îl copleșesc pe Sever când descoperă pe Marilena printre precupețe, vânzând și ea lucrurile de preț din casă.
Cap. VII. Altă față a regimului comunist este înfățișată prin povestea copilăriei și adolescenței lui Vlad, despre anii de liceu și primii ani în „câmpul muncii”, după eliminarea din liceu pentru că citea, chiar și în timpul orelor, cărți ale scriitorilor interziși de comuniști. Școala a fost transformată de comuniști într-o „colivie de aur” pentru tinerele păsări.
Copilăria, până în pragul adolescenței, a stat sub spectrul fricii. Mai întâi a fost Bau-Bay, apoi a „gazelor” (copilul a găsit, printre lucrurile din casă, masca de gaze folosită în timpul războiului); însă cea mai mare frică o provocau perchezițiile și mașinile negre al securității care tulburau liniștea nopților, luând pe câte cineva din locuitorii orașului. Tot dramatismul experiențelor de viață ale adolescentului sunt adunate în eșecul primei iubiri, promisiune, pentru Vlad, al unui viitor fericit.
Capitolul conține multe detalii semnificative din viața bunicilor și a mamei încadrată și ea în câmpul muncii ca lucrătoare la fabrica de biscuiți. Evocând anii de școală ai lui Vlad și pe cei când era în câmpul muncii, scriitorul dezvăluie politica regimului comunist de făurire a omului nou.
Cap. VIII este despre arestarea și detenția lui „tata Sever”, prilej de a arăta altă față a regimului: închisoarea comunistă care a distrus multe vieți omenești. La eliberare, Sever găsește lumea schimbată și mai mult în rău. La întoarcerea acasă, Marilena îi spune cu blândețe; „-Să nu te superi, tata Sever… Mama a fost tare bolnavă și acum… acum nu mai este… acum a scăpat de toate” (p. 261). Bătrânul Sever se simte o povară pentru Marilena și Vlad. Cerând sprijinul Mitropolitului Nicodim, se retrage la mănăstirea starețului Silvestru (Simi, fratele cel mare). Aici trăiește ultima sa bucurie: în una din vizite, Vlad îi spune că a reușit la facultate. Bătrânul Sever a rămas tot naiv în speranțele sale. Scrie un memoriu adresat Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, personal „tovarășului Gheorghiu Dej, în speranța că i se va retroceda „palatul” pe care vrea să-l lase moștenire nepotului Vlad. Sever înmânează plicul lui Vlad cerându-i să-l pună la poștă. Citindu-l, Vlad nu-i îndeplinește rugămintea. După citirea celor scrise de bunic „Își șterse fruntea cu batista. Îl treceau nădușelile. Rămase o vreme într-o stare de perplexitate cu gândurile într-o învălmășeală cumplită. Treptat apoi se liniști și ajunse la singura soluție pe care o găsi rezonabilă. Cu gesturi încete, rupse memoriul în bucățele din ce în ce mai mărunte. Pe urmă se ridică și le dădu drumul pe fereastră. Rămase urmărindu-le risipite în curentul stârnit de goana trenului, ca un roi de minusculi fluturi albi” (p. 290).
Gestul lui Vlad e unul de împotrivire la adresa dictaturii comuniste care l-a dus la un asemenea gând și gest pe Sever Moldovanu, care o viață a trăit demn și cinstit, muncind și făcând numai fapte bune, fără să ceară ceva de la cineva.
Cap. IX, scurt (doar 6 pagini) este despre sfârșitul lui Sever. Bătrânul Sever părăsește mănăstirea, fără știrea starețului, hotărât să plece la București în audiență la „Excelența Sa Tovarășul Dej”. Ajuns în vârful dealului care desparte mănăstirea de halta feroviară, Sever obosit se oprește sub un nuc pentru a se odihni oleacă. Va fi ultima și definitiva lui odihnă:
„O durere cumplită îl fulgeră în creștet […].Rămase îndoit într-o parte, cu spatele rezemat de trunchi […]. Ochii pe jumătate închiși priveau cu o expresie încremenită spre pălăria din iarbă (s. n. I. P.).
Lanurile foșniră mai adânc . O furnică trecu de pe geamantan pe mână și începu apoi să urce pe mână. În iarbă căzu o nucă, pocni sec (s. n. I. P.). Furnica străbătu anevoie prin desișul bărbii și când ajunse pe pielea uscată, palidă a obrazului, se îndreptă spre ochiul pe jumătate închis, care o aștepta uimit și trist […]. În nuc ciripeau vrăbii și de undeva, dinspre răsăritul împurpurat al câmpiei, se auzi fluieratul încă îndepărtat al trenului” (p. 296).
Descrierea morții lui Sever Moldovanu e înțesată de simboluri care închid în ele două serii de înțelesuri: pe de o parte, un scepticism de coloratură religioasă, de cealaltă, fâlfâirea speranței lăsate de Sever în urma sa.
La prima vedere, capitolele apar ca secvențe narative independente. În realitate, subteran, ele sunt legate și astfel unite într-un Tot. Ceea ce le leagă e sumedenia de detalii referitoare la locuri, evenimente, oameni, și de interferența planurilor temporale. Toate acestea concură la realizarea caracterului de frescă a romanului, o frescă a unei societăți dintr-un anumit spațiu și un anumit moment istoric de răscruce pentru lumea evocată, dar și pentru viitorul ei. În realizarea caracterului de frescă, un rol însemnat îl are acea succesiune de scene din viața zilnică a oamenilor, având în centru cele patru generații ale familiei Moldovanu.
Crepuscul este saga familiei Moldovanu și a unui timp istoric, care începe cu strămoșul: moțul Avram și soția lui, Savina, fiica moțului care a făcut tunurile pentru oastea Iancului; continuă cu biografia lui Sever Moldovanu, fost primar, fost senator, avocat de mare prestigiu pentru cinstea, demnitatea și profesionalismul său; se continuă cu destinul tinerilor căsătoriți: Livius, fiul lui Sever, și Marilena Bogdan; saga se încheie cu evocarea copilăriei și adolescenței lui Vlad, nepotul lui Sever, fiul familiei lui Livius Moldovanu. În timp, saga familiei Moldovanu începe la sfârșitul secolului XIX și se încheie în anii șaizeci ai secolului XX. Trei sunt evenimentele istorice prezente în roman: Marea Unire, Al Doilea Război Mondial și prima decadă a Dictaturii comuniste.
Spre deosebire de alte romane al căror caracter de frescă e susținut de desfășurarea cronologică liniară, în romanul Crepuscul caracterul de frescă e susținut, printre cele amintite, și de jocul subtil al planurilor temporale, romancierul purtându-ne când în trecut, când în prezent, dar acest joc pe axa timpului nu provoacă rupturi în narațiune.
Pentru susținerea verosimilității tramei romanului, scriitorul apelează și la alte două ingrediente narative: paginile din jurnalul lui Sever, pe care îl citește nepotul Vlad, și texte-știri din ziarele vremii.Romanul conține situații, evenimente, obiecte cu valențe simbolice. În mod deosebit se impune casa (palatul Moldovanu), simbol al muncii, dârzeniei și al aspirațiilor de viitor, care animă întreaga viață a lui Sever și a familiei sale. În același timp, prin soarta sa, casa e sinecdocă a țării din momentul istoric evocat. Un obiect simbolic e Virtuala Facultate de Medicină. Facultatea de medicină pregătește medici care pot vindeca diferite boli. Nerealizarea ei înseamnă că istoria momentului refuză (e incapabilă) vindecarea de bolile de care suferă (legionarismul, fascismul, războiul, dictatura comunistă). O premoniție a destinului frânt al lui Livius este nașterea lui dificilă și prematură. De un puternic simbolism e scena nașterii dificile și de durată în dureri a lui Vlad; pruncul, știind parcă ce-l așteaptă, nu vrea să vină pe lume.
Romanul Crepuscul e important și valoros nu numai ca realizare literară în sine, care îl distinge ca voce originală în concertul romanesc din a doua jumătate a secolului XX, ci și prin altceva. Raportându-l la romanele ce îi vor urma, în el decelăm germenii a ceea ce va caracteriza imaginarul romancierului: toposul atât de drag scriitorului, Țara Moților. O „ieșire” din acest spațiu geografic și istoric, este Nemuritorul albastru, roman istoric despre domnia lui Petru Rareș, voievodul Moldovei. De fapt, pe fundalul istoric, romancierul proiectează un puternic roman politic despre relația Putere și Artist recte coerciție vs. libertatea gândirii, a cuvântului și a creației.
O altă caracteristică a imaginarului lui Radu Ciobanu: personajele de prim-plan au nume de origine romană sau biblică. Pentru românii Transilvaniei, numele a devenit armă de luptă împotriva maghiarizării practicate de stăpânirea străină. Acest aspect completează cele spuse despre toposul drag scriitorului. El respectă și continuă, moral și sentimental, această tradiție ardelenească.
