Spații culturale nr. 98-99 (9)

Rodica BRETIN

ROȘCATA

În vremea copilăriei mele, găinile și, mai rar, rațele sau gâștele se vindeau la Aprozar, aduse de la crescătorie. O dată pe lună, în fața magazinului se descărcau cuști de sârmă cu găini albe, roșii sau din rasa Gât golaș de Transilvania. Păsările stăteau înghesuite ca niște călători în metrou la o oră de vârf – în New York sau Tokyo, fiindcă primul tren subteran din România, cel din București, mai avea de așteptat șaisprezece ani până la inaugurare.
Când venea transportul cu galinacee, lumea se așezase deja la coadă; pe atunci, veștile circulau mai iute decât camionul cu remorcă ieșit pe porțile fermei avicole de la Codlea. Până le venea rândul, oamenii alegeau din priviri câte o pasăre, mai ales pensionarii care aveau ochiul format, nu degeaba erau numiți șoimii cozilor. Când o cușcă începea să se golească, găinile, înfometate, se repezeau să ciugulească boabele de pe jos. N-apucau să adune prea multe; se pomeneau înșfăcate și trase afară. Vânzătoarea lega picioarele păsării cu mișcări experte, o cântărea, apoi lua banii și dădea marfa. Cumpărătorul pleca cu o găină sau două ținute de picioare, dând din aripi și bălăbănindu-se cu capul în jos tot drumul.
Nu toate mergeau drept spre butucul de execuție. Unele erau ținute un timp la îngrășat – caz în care dependințele își dovedeau utilitatea. Oamenii creșteau în pod găini în loc de porumbei, curcani, rațe și gâște în magazii, îndopându-le pe ultimele până li se umfla într-atât ficatul încât francezii, mari amatori de pate de foie gras, ar fi pălit de invidie.
Inevitabil însă, venea și ziua în care orătăniile trebuiau sacrificate. Și, tot printr-o convenție tacită, în orice familie asta devenea treaba bărbatului. Doar că pe unii traiul la oraș îi cam înmuiase, iar altora, cum era tata, nu le plăcea să verse sânge nevinovat, oricât de gustoasă ar fi fost ciulamaua de pui. Impasul și-a aflat repede rezolvarea. În fiecare curte din orașul vechi s-a găsit cineva cu nervii tari, un topor bine ascuțit și râvna de a face un ban în plus. La noi era Bodor Zoltan, care mânuia satârul așa cum turna în sticle vinul de smochine din damigenele pântecoase – fără să irosească vreo picătură. Iar locul execuției era gura de canal de lângă poartă, unde pata ruginie nu rămânea uscată prea multă vreme.
Astăzi, când vrei o găină sau o gâscă le găsești pe rafturi la supermarket, ambalate frumos, numai bune de pus în cuptorul electric. Cum ar fi să cumperi o pasăre ce trebuie jumulită, afumată, golită de măruntaie – dar, înainte de toate, tăiată? Nu orice orășean era în stare de așa ceva, iar istoriile cu găini decapitate care mai făceau câțiva pași ori dădeau din aripi înainte să cadă la pământ intraseră în legendele urbane.
Curtea noastră nu avea probleme, fiindcă lui Bodor-baci nu îi tremura mâna, chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, nici nu dădea pe alături cu satârul. Găinile sosite la Aprozar arătau pe jumătate moarte de foame, de parcă fermele agricole erau lagăre de concentrare pentru animale. Trebuiau hrănite săptămâni la rând cu boabe de grâu, mămăligă și biscuiți muiați în apă, până ce mai puneau carne pe ele.
Ai mei cumpărau rar păsări vii, mulțumindu-se cu cele pe care ni le trimitea din când în când bunica, gata tăiate. Iar pentru masa de Paște ori de Crăciun, tata se oprea cu zburătoarea pescuită din cușca de plasă în ușa familiei Bodor, unde plătea monezi de un leu în loc de arginți, cum primeau călăii din Evul Mediu pentru o decapitare miloasă. Drumul nefericitei galinacee spre locul de execuție nu trecea pe la noi prin casă. Dacă fetița vede găina nu mai scăpăm de ea – era temerea mamei, care știa ce vorbește. N-ar fi trebui să o cunosc niciodată pe Roșcată, numai să îi simt gustul în tocănița cu garnitură de smântână…
La început, totul a părut să se desfășoare ca de obicei. S-a zvonit că se aduc găini proaspete la Aprozar – normal, doar erau vii –, oamenii s-au așezat cuminți la coadă, tata printre ultimii fiindcă aflase cu întârziere și, când i-a venit rândul, a ales la nimereală, oricum rămăseseră doar câteva păsări, restul se vânduseră.
A ajuns cu găina la ușa familiei Bodor, care – stupoare! – era încuiată.
– Sunt plecați la tratament, la băi, se întorc peste trei săptămâni, a scos capul pe fereastră o vecină îndatoritoare.
Și-așa a intrat Roșcata în viața noastră. Tata a lăsat-o jos, tăindu-i legătura de la picioare, în timp ce mama nu se putea hotărî unde să o punem. Podul era plin cu rufe abia întinse la uscat, iar în magazie ultimul petec liber fusese ocupat de un căluț din lemn cu vopseaua scorojită, coama din câlți și un smoc rărit în coadă… Ce era de făcut? Roșcata s-a uitat în jur, amețită după ce se legănase cu capul în jos jumătate din Strada Lungă, apoi a pornit spre pătuțul unde îmi culcam singura păpușă pe care am avut-o vreodată.
Încă de pe atunci păstram în minte o ierarhie clară a ce era important și ce nu în viața mea. Găina făcea o mulțime de lucruri interesante: cotcodăcea, își înfoia aripile, ciugulea covorul. Păpușa era țeapănă și, dacă o scuturai, nu scotea vreun sunet, doar își rostogolea ochii de sticlă în orbite. N-am stat pe gânduri nici măcar o clipă: păpușa a zburat cât colo, iar Roșcata s-a cuibărit în pătuț cu grația unei regine așezându-se pe tron după încoronare.
Tata a râs, iar mama a rămas fără cuvinte pentru prima oară de când o știam. Din ziua aceea Roșcata și-a luat locul în familie firesc, de parcă așa fusese rânduit de la începuturile lumii. Eu pluteam în al nouălea cer, tata se bucura de fericirea mea, mama era în minoritate și prea șocată ca să reacționeze. Se născuse, crescuse și trăise două decenii la țară. Știa despre animalele curții cât un zoolog, deși n-avea doctorat în domeniu. Văzuse și auzise destule și nu credea să fie ceva care să o poată surprinde.
Până la Roșcată. Găina aceea nu s-a lăsat domesticită – ea ne-a acceptat pe noi. În mintea ei, puțină sau multă, cum o fi fost, Roșcata se închipuia om. Pe noi ne vedea ca pe niște găini mai mari. Mânca orice îi dădeam din mână și mă urma prin toată casa. Dacă mă așezam să desenez sau să mă joc cu plastilină se oprea și ea, începând să își ciugulească penele cu nesfârșită răbdare.
În anii ’60 nu existau Pet Shopuri, nu văzusem cuștile-vitrine pe geamul cărora căței și pisicuțe se urcau cu labele ori de câte ori trecea prin fața lor vreun posibil viitor stăpân, iar în ochii lor apărea o expresie de implorare, de ia-mă cu tine, n-o să-ți pară rău! O să fiu prietenul tău necuvântător, o să-ți fac viața frumoasă, ai să vezi!
Roșcata nu era nici câine, nici pisică și avea un creier cât o alună, în care nu încăpeau prea multe gânduri, dar unul era evident – puicuța cea roșie voia să aparțină cuiva. Ne alesese și, din primul moment, s-a simțit acasă. Își făcuse culcuș în căruciorul păpușii exilate în debara, ciugulea grâu, pâine și cartofi fierți dintr-o farfurioară de porțelan ciobită, supraviețuitoarea unui serviciu de Rosenthal. Știți cum beau găinile apă? Iau câteva înghițituri, apoi își lungesc gâtul și dau capul pe spate, ca niște lebede în devenire.
Roșcata era o găinușă foarte civilizată. Când mânca nu dădea nicio firimitură pe jos, nu râcâia covoarele cum ar fi făcut suratele ei de la țară și, mai ales, nu se găinăța prin casă, ieșind de fiecare dată pe balcon, ca o galinacee educată ce era, de parcă făcuse un curs al bunelor maniere. Până și mama, care nu îngăduise până atunci ca vreo creatură cu blană ori cu pene să ne calce pragul, a fost impresionată de purtările ei și a lăsat-o să cutreiere în voie prin holul de la intrare și chiar prin bucătărie.
Puicuța se lăsa plimbată în căruciorul păpușii, pe care îl împingeam dus-întors pe balcon. Câteodată o luam în brațe și coboram scările în curte, unde îi dădeam drumul știind că n-o să se ducă prea departe. Era cu ochii mereu după mine, să nu mă piardă cumva, iar când mă striga mama la masă venea și ea, ținându-se pe urmele mele ca un câine. Îi era greu să urce treptele, care-i treceau de piept, dar sărea de pe una pe alta, până sus pe palier, apoi le urca pe ultimele, ca să ajungă în holul dintre apartamentele de la etaj. Acolo arunca priviri în dreapta și-n stânga – nu cumva dădea târcoale pechinezul vecinilor? Dacă nu-l vedea, o lua iute de-a lungul balconului, grăbindu-se să intre pe ușă.
Mi casa es su casa. Nimeni nu îi spusese asta Roșcatei, însă biata puicuță așa credea. Minte de găină! Își găsise rostul, locul în lume, o familie care s-o primească, să o accepte – se amăgea ea singură. Nu era deloc așa; n-am avut inima să i-o spun și oricum nu m-ar fi înțeles, fiind o găinușă naivă care își lua dorințele drept realitate. Am lăsat-o să își trăiască basmul, deși nu-mi făceam iluzii despre cum se va sfârși.
Înainte să împlinesc șase ani ajunsesem deja să înțeleg cum era lumea: neiertătoare. Adulții aveau puterea, ei luau toate deciziile, convinși că numai ei pot să hotărască pentru copiii lor. Iar câteodată făptuiau lucruri foarte rele în numele binelui mai mare. Părinții mei nu făceau excepție. O acceptaseră pe Roșcată, îngăduindu-mi acel unic capriciu cu o privire superior-amuzată. Dar zilele puicuței erau numărate. Eu știam, deși ai mei nu știau că știu, credeau că mă pot duce cu vorba. Apoi vecinul nonagenar, tăietorul de capete, se va întoarce reînvigorat după cura balneară la Herculane, Govora sau unde fusese, iar Roșcata va dispare ca prin farmec; a fugit, va spune mama, privindu-mă în ochi cu seninătate, va adăuga explicații pe care nu le cerusem, despre poarta uitată deschisă și cum puicuța ieșise pe stradă, sigur nu o călcase vreo mașină, poate găsise o altă casă în altă curte, așa se croșetau minciunile, cu inima ușoară și cu zâmbetul pe buze.
A doua zi vom avea fiecare în farfurie tocană de purcel. Nu mi-e foame, o să le zic, mama se va încrunta, iar eu o să iau în silă o îmbucătură, o să înghit cu noduri și lacrimi, ca Labiș în Moartea căprioarei. Apoi o să le spun că m-am săturat, purcelul mi-a căzut greu, mă doare burta sau sufletul – și-a treia zi totul va fi uitat, viața merge înainte, toate-s vechi și nouă’s toate, dar mai ales trecătoare. Neputința, revolta, sunt cealaltă față a copilăriei, cea nevăzută, de care nimeni nu vorbește, fiindcă nimănui nu-i place să i se amintească.
În fiecare dimineață mă uitam cu teamă la ușa familiei Bodor, la ferestrele lor cu jaluzelele trase. Și, cum de ce ți-e frică nu scapi, într-o seară le-am văzut ridicate, geamurile larg deschise și ușa dată de perete.
Vecinii se întorseseră!
În noaptea aceea n-am reușit să dorm vreo clipă. Stăteam cu ochii în tavan, gândindu-mă cum aș fi putut totuși să o scap pe Roșcată – să-i înduplec pe ai mei, să o iau sub braț și să fug cu ea în lume? Cât de departe puteau să ajungă o fetiță de cinci ani și o puicuță roșie?
În zori, Roșcata nu era în culcușul ei din pătuțul păpușii, iar bolul cu apă și farfuria cu mâncare rămăseseră neatinse, așa cum le lăsasem de cu seara. De câte ori o strigam, puicuța venea alergând și îmi sărea drept în poală. Am chemat-o, însă de data asta n-a apărut, nu mi-a răspuns decât tăcerea, nu mi s-a cățărat în brațe decât neliniștea.
Poate se ascunsese undeva, făcea asta câteodată, iar când voia să fie singură se cuibărea în vreun cotlon, la întuneric, și moțăia cu capul pe o aripă. Dormea întotdeauna cu ochii deschiși, de parcă ar fi stat de veghe până și-n somn… Sub masă nu era, nici după bufetul din bucătărie, nici pe pedala mașinii de cusut Singer, nici în jardiniera cu flori unde se urca ca să privească totul de la înălțime.
Roșcata nu mai era, atât.
Aș fi vrut să mă pot întreba ce se întâmplase, să-mi fac griji; o apucase dorul de ducă, puteam să-mi închipui, și a fugit undeva – oriunde. Însă în mintea mea nu rămăsese loc pentru mirări stupide, speranțe prostești.
Roșcata era moartă, la fel ca porumbelul Arthur pe care tata îl învelise într-o pânză de sac și îl culcase într-o groapă săpată în spatele curții, umplând-o cu pământ și acoperind-o cu pietre. Câteodată mă duceam să mă uit la bolovanii aceia; porumbelul dormea dedesubt, liniștit și împăcat cu toate, îmi plăcea să cred. Dar… cum ar fi fost să mi-l fi pus pe Arthur în farfurie?
Câteodată adulții sunt răi, cruzi sau doar nepăsători față de copiii lor – timp în care nu istovesc să le spună cât de mult îi iubesc, cum absolut tot ce fac e numai pentru binele lor, iar nerecunoscătorii de ei o să înțeleagă asta într-o zi. Când? Când vor fi la rândul lor niște adulți responsabili, care să taie în carne vie cu bisturiul inflexibilității, deschizând răni ce nu se vor vindeca niciodată.
Părinții mei nu erau acasă în dimineața aceea, altfel mi-ar fi citit în ochi furia, răzvrătirea, nu doar împotriva lor, ci a întregii lumi a celor mari. Fiecare gând al meu mai punea câte un bolovan peste mormanul care-mi strivea pieptul, dar m-am scuturat din amorțire.
Trebuia să văd, să știu!
Am coborât scările câte două odată, fără să mă țin de balustradă. Pe la mijloc m-am împiedicat − e de mirare că nu m-am dus de-a rostogolul pe trepte. Curtea era pustie și am pornit spre canal, cu pași ce încetineau fără voie pe măsură ce mă apropiam, de parcă aerul devenise mâlos, de parcă îmi târam picioarele printr-o mlaștină.
Pata de lângă grătarul canalului era la locul ei, uscată, fără sânge proaspăt. Aici, rotițele minții mi s-au înțepenit și încercam zadarnic să le fac să pornească, când am auzit glasuri. Veneau din magazia noastră și am recunoscut întâi vocea mamei, apoi pe cea a tatei.
Când am intrat, în vârful picioarelor, i-am găsit lângă motocicleta Awo Simson, pregătită de plecare. Tata își punea casca neagră, încheindu-și curelele sub bărbie, mama lega un coș de răchită pe șaua din spate, unde era locul bagajelor sau stătea pasagerul motocicletei. Plecau amândoi, rușinați de ce făptuiseră, fugeau ca să nu dea ochii cu mine? Într-ai mamei nu era însă vreo umbră de vinovăție – poate i se părea firesc să o dea pe Roșcată pe mâna lui Bodor-baci. Iar tata… Zâmbea ca atunci când scotea un cadou de sub crengile bradului de Crăciun. Ce puseseră la cale?
– Unde e Roșcata? am întrebat, temându-mă de răspuns și așteptându-l cu sufletul la gură.
Și-atunci am auzit un cotcodăcit înfundat, ca un ecou venind de departe. De pe lumea cealaltă? Nu, din coșul de răchită căruia tata i-a ridicat capacul, lăsând să se ițească căpșorul roșcat al puicuței.
– O să-i placă la Vlădeni… a început tata.
Mai mult n-a apucat să spună fiindcă i-am sărit în brațe, așa cum făcea Roșcata cu mine, ciugulindu-i obrajii cu sărutări. Mama a surâs doar, apoi a ieșit, fiindcă treburile casei nu se făceau singure.
Puicuța cea roșie pleca spre satul părinților mei, unde îi era locul, în curtea cea mare și grădina plină de iarbă și flori a bunicii. Eram atât de fericită încât aș fi rămas agățată de gâtul tatei o veșnicie. Cât de bine mă cunoștea, mă înțelegea!
Într-atât încât a simțit nevoia să-mi deslușească lucrurile:
– A fost ideea mamei să o trimitem la țară. Găinile bunicii sunt cu siguranță cele mai proaste din tot satul, se lasă mâncate de vulpi și dihori, prinse de șoimi, iar unele adorm pe stinghiile cotețului și cad noaptea în capul porcului, care nu scapă ocazia să se ghiftuiască. Dacă puii ieșiți din ouăle Roșcatei vor fi ca ea, curtea bunicii o să se umple curând de găini deștepte.
Ce mai era de spus? Exact așa a fost, puicuțe și cocoșei roșii au prosperat în bătătura bunicii, progeniturile Roșcatei cea cu mintea ageră făcând ouă de culoarea aramei, cum nu erau altele în Vlădeni. Bunica nu se îndura să le taie și, deși găina bătrână face zeama bună, ori așa umblă vorba pe la sate, niciuna dintre urmașele Roșcatei n-a ajuns vreodată în oală.

Marin RADA

ȘOIM

Scriu direct cu inima
poemul pe care îl port
toată viața pe umăr,
oamenii nu îl văd
dar mi se citește
pe frunte povara,

Uneori rămânem în balanță
între două sunete,
viața și moartea
sunt doar sfere
ale materiei ancestrale,
nimic nu este întâmplător,
ochiul nevăzut mă pândește,
râd și plâng
purtând pe umăr poemul
ca pe un șoim flămând,
înainte de vânătoare…

Petruș ANDREI

Jumătatea mea de cântec

Jumătatea mea de soare,
Jumătatea mea de nor,
Jumătate de răcoare
Și de foc mistuitor.

Jumătatea mea de ploaie,
Jumătate de pământ,
Jumătatea mea de foaie,
Jumătate de cuvânt.

Jumătatea mea de clipă,
Jumătate de avânt
Jumătate de aripă
Și de zbor sublim și cânt.

Jumătatea mea de viață,
Jumătatea mea de drum,
De-nsorita dimineață
Și de liniștea de-acum.

Jumătatea mea de noapte
Și de vis înalt spre zări,
Jumătatea mea de moarte
Și de-atâtea renunțări.

Doamne, fă-mă filă-n carte…

Doamne, fă-mă râu de munte
Să adape căprioare
Și s-adune doruri multe
De la plânsele fecioare.

Doamne, fă-mă Stea polară
Pentru nava în furtună
Ca, pe marea cea amară
Să-și urmeze calea bună.

Doamne, fă-mă lumânare
Călăuză-n nopți senine,
Ca să lumineze-altare
Mistuindu-se pe sine.

Doamne, fă-mă filă-n carte,
Mâna să mă răsfoiască
Și ochi dragi, rămași departe,
Serile să mă citească.

Rugăciune

Deznădejdea prinde gură,
Apa vie-n puțuri seacă,
Din eresuri și natură,
Prigoniți, cocorii pleacă.

Doamne, lasă-mi visuri încă –
Să cioplesc și eu în stâncă
Templul bunătății Tale.

Lasă-mi sufletul să simtă
Valul dulce al iubirii,
Mă alină și m-alintă
Cu aripa nemuririi.

Fă-mă pulbere de stele
Ca să luminez în beznă
Toate gândurile mele
Și catifelata gleznă.

Fă-mă pasăre-n furtună
Să-nfrunt ploile și vântul,
Și când fulgeră și tună,
Ție să-Ți aud Cuvântul.

Fă-mă pagină de carte
Să dezmierde și s-aline
Pe cei dragi, rămași departe,
Când și-or aminti de mine.

Hoinarul singuratic

Călător prin timpul vieții mele
Hoinăresc pe unde-mi spune pasul
Și-nvelit c-o mantie de stele
Pe sub lună mi-i adesea masul.

Mai e viață-n crengile brumate
Și mai sunt dorințe ne-mplinite
Ce vor fi ca frunzele uscate
În tuspatru vânturi risipite.

Fluturii gingași ai amintirii
Se desprind încet din crisalidă
Iar eu bat la porțile iubirii
Dar nu vine nimeni să-mi deschidă.

Rugă de seară

Doamne, Milostiv Părinte,
Ce mi-ai dat, din plin, de toate
Aș avea o rugăminte
Cât spre cerul Tău se poate.

Mi-ai dat ce-i mai bun pe lume
Cu asupra de măsură,
Harul mi l-ai dat anume
Să devină-nvățătură.

Și atâta fericire
Cât în inimă încape
Și credința în iubire
Ca niște sclipiri de ape.

Îmi știu, Doamne, neputința
Și păcatele și vina
Însă cruță-mi suferința
Și nu îmi lua lumina.

Despărțire

Sigur c-am să plec odată
Undeva, să nu mai vin,
Într-o noapte înstelată
Am să plec să mor puțin.

Voi lăsa în urmă toate
C-am să plec fără alai
Și-am să pun doar cât se poate
În bagajul pentru rai.

De aceea, vă las vouă
Tot ceea ce am mai bun:
Soare blând și lună nouă
Că n-am unde să le pun.

Las luceferi și las stele
La lumina lor să stați,
Apele rămân și ele
Să n-aud că vă certați.

Vă mai las spre desfătare,
Păsările cu-al lor cânt,
Munții nalți și larga mare
Și pământul drag și sfânt.

Și-am să plec la braț c-o doamnă
Navigând pe mări de dor
Și-am să las pe-un cer de toamnă
Un lung țipăt de cocor.

Și-am să-mi iau cu mine-ndată
Lacrimile strânse-n ploi,
Și-am să las iubirea toată
S-o-mpărțiți voi înde voi.

Vorbiți-mi despre Dumnezeu

Era, pe-atunci, o zi cu soare
Și în a lacrimilor vale
Deodat-am întâlnit în cale
O pasăre, un ram și-o floare.

Dar ramura era uscată
Și pasărea era tăcută
Iar floarea încă necrescută
Și le-am rugat pe toate-ndată
De Dumnezeu ca să-mi vorbească

Iar El să ne binecuvânte
Și pasărea-ncepu să cânte
Și floarea începu să crească
Și ramura să înflorească.

Vino într-o înserare

Ninge-mă cu vorbe calde
Moi ca puful de zăpadă
Cât în noi un foc mai arde
Și-nflorește o livadă.

Plouă-mă cu mângâiere
Cât mai sta-vom împreună
Și-n crepusculul de miere
Cânt de pasăre răsună.

Mai adie-mi cu privirea
Inima de dor cercată,
Fă, din jar mocnit, iubirea
Flacăra de altădată.

Vino într-o înserare
Și, ca-n viață, zi-mi pe nume,
Să mai văd, la lumânare,
Ce mi-a fost mai drag pe lume.

(Din volumul „O sută și una de poezii”, Editura Academiei Române, 2022)